Într-o noapte ciudată, doi bărbați s-au întâlnit pe un drum pustiu. Primul a spus:
- Caut o prăvălie. Îi spune prăvălia cu lămpi.
- Sunt din părțile astea, a spus al doilea. Am să te duc la prăvălie.
- Ar trebui s-o găsesc și singur, a zis primul. Mi s-a spus unde este. Am scris adesea.
- Atunci de ce-mi spui toate astea?
- Doar așa, ca să vorbesc cu cineva.
- Prin urmare, dorești tovărășie. Nu dorești să afli unde anume trebuie să ajungi.
- Așa cred.
- Ar fi mai bine, a spus atunci al doilea, să-i întrebi pe localnici. Nu e departe. Dar drumul de aici până acolo nu e  tocmai ușor.
- Cred tot ce mi s-a spus, a răspuns primul. Până acum, totul s-a dovedit întocmai. Nu am încredere în cei pe care i-aș putea întâlni pe aici.
- Așadar, a spus cel de-al doilea, cu toate că ai încredere în cei dintâi care ți-au vorbit despre prăvălie, nu știi cum să recunoști un om de încredere?
- Nu.
- Mai ai și altă treabă?
- Nu. Vreau să găsesc prăvălia cu lămpi și gata.
- Îmi îngădui să te întreb de ce?
- Pentru că mi s-a spus, mi-a spus cineva de mare încredere, că se vinde în acea prăvălie ceva care te ajută să citești pe întuneric.
- Așa este, a răspuns cel de-al doilea. O lampă te ajută să citești pe întuneric. Dar mai există o condiție prealabilă și un amănunt suplimentar. Mă întreb dacă ți le amintești.
- Care anume?
- Condiția prealabilă este următoarea: ca tu să citești cu ajutorul unei lămpi, trebuie mai întâi să știi să citești.
- N-o poți dovedi.
- N-o pot dovedi aici, în toiul nopții. Dar poți să mă crezi.
- Oricum, a spus primul, știu să citesc. Știu și să scriu. Am scris adresa prăvăliei, cum ți-am zis.
- Prea bine.
- Și care este amănuntul suplimentar?
- Iată-l: prăvălia cu lămpi este la locul ei, dar lămpile au fost duse în altă parte.

Primul bărbat a stat o clipă pe gânduri, apoi a zis:
- Nu știu prea bine ce este o lampă, dar mi se pare limpede că un lucru care poartă acest nume trebuie să se găsească de vânzare într-o prăvălie cu lămpi. La urma urmei, de asta se și cheama prăvălia astfel.
- Numele de “prăvălie de lămpi”, a spus cel de-al doilea, poate însemna mai multe lucruri, chiar contradictorii. De pildă, “o prăvălie unde se pot cumpăra lămpi”, dar și “o prăvălie unde se puteau cumpăra odata lămpi, dar care nu mai are așa ceva”.
- N-o poți dovedi.
- Nu, dar dacă ceea ce spun eu este adevărat, ai să treci în ochii multora drept un prost.
- Se prea poate. Dar cunosc și eu, la rându-mi, un mare număr de oameni care te-ar socoti pe tine drept un prost. S-ar putea să te porți astfel din cine știe ce pricină ascunsă. De pildă, ai vrea să mă trimiți să cumpăr lămpi de la altă prăvălie, pe care o ține vreunul dintre prietenii tăi. Ori, dintr-o pricină pe care n-o cunosc, să mă împiedici cu orice preț să-mi cumpăr o lampă.
- Sunt mai rău decât crezi, a spus cel de-al doilea. În loc să-ți făgăduiesc prăvălii cu lămpi și să te fac să nădăjduiești că vei găsi ce dorești, aș vrea să mă asigur mai întâi că știi să citești, ceea ce pare a fi adevărat, deși nu pot ști că ai scris adresa cu mâna ta.
- Pot s-o mai scriu o dată.
- Nu pe întuneric.
- Așa este. Spune-mi acum: ce ai mai fi făcut?
- Aș fi încercat să aflu dacă vă aflați în preajma unei prăvălii. Dacă nu era nicio primejdie să vă rătăciți. Dacă puteai face rost de o lampă din altă parte.
- Înțeleg, a spus primul.
- Sunt foarte precaut din fire, a spus cel de-al doilea. Ai observat fără îndoială acest lucru.
- Asta ne apropie, a spus primul.

S-au uitat unul la altul în tăcere, cu o oarecare tristețe. Apoi au plecat, fiecare pe drumul său.

Dragi prieteni iubitori de povesti de intelepciune, bine v-am regasit. Va propunem in perioada urmatoare o serie de scrisori dedicate de personalitati ale vremurilor copiilor acestora.

Incepem cu scrisoarea lui Charlie Chaplin catre fiica lui, o scrisoare deosebit de emotionanta in care il descoperim pe omul Charlie, pe bufonul batran care plangea mai multe decat radea intreaga sa audienta, pe sufletistul care se intorcea cu drag catre nevoiasi, pe tatal care isi indruma copila in viata de artist.

Fetita mea!

Acum este noapte. Noaptea de Craciun. Toti soldatii inarmati din mica mea cetate au adormit. Fratele tau si sora ta dorm. Chiar si mama ta doarme. Aproape ca nu am trezit puisorii adormiti, cand m-am pornit in camera asta semi luminata. Cat esti de departe de mine! Si sa orbesc daca nu vad imaginea ta in fata ochilor mei tot timpul. Portretul tau sta aici pe masa si aici, in inima mea. Dar unde esti tu? Acolo, in Parisul de poveste, dansezi pe mareata scena teatrala de pe Champs-Élysées. Stiu asta prea bine si totusi mi se pare ca aud pasii tai in linistea noptii, vad ochii tai, care stralucesc ca stelele pe cerul de iarna.

Aud cum interpretezi in spectacolul de Craciun rolul frumoasei persiene inrobita de hanul tatar. Fii o frumoasa si danseaza! Fii o stea si straluceste! Dar daca extazul si multumirile publicului te vor imbata, daca mireasma florilor te vor ameti, aseaza-te in colt si citeste scrisoarea mea, asculta-ti glasul inimii. Sunt tatal tau, Geraldine! Eu, Charlie, Charlie Chaplin! Stii tu, oare cate nopti am stat langa patul tau cand erai mica si iti povesteam basme despre frumoasa adormita, despre dragonul care nu doarme niciodata? Si cand somnul imi biruia ochii batrani radeam de el si ii ziceam: “Pleaca! Somnul meu e tesut din visurile fiicei mele!”

Ti-am vazut visurile, Geraldine, ti-am vazut viitorul, ziua ta de azi. Am vazut o fata dansand pe scena, o zana alunecand pe cer. Auzeam cum vorbea publicul: “Vedeti fata aceasta? Este fiica unui bufon batran. Mai tineti minte? Il chema Charlie.” Da, eu sunt Charlie! Sunt acel bufon batran! Astazi este randul tau. Danseaza! Eu am dansat in pantaloni rupti, largi, dar tu dansezi in costum de matase de printesa. Aceste dansuri si furtuna de aplauze te vor inalta la cer. Zboara! Zboara acolo! Dar coboara si pe pamant! Trebuie sa vezi viata oamenilor, viata dansatorilor de pe strada, care danseaza tremurand de frig si de foame. Eu am fost ca ei, Geraldine. In acele nopti magice cand tu adormeai leganata de povestile mele, eu stateam treaz.

Ma uitam la fata ta, ascultam bataile inimii tale si ma intrebam: “Charlie, oare acest pisicut intr-o zi te va recunoaste?” Nu mai stii, Geraldine. Multe povesti ti-am spus in acele nopti indepartate, dar poveste mea – niciodata. Dar ea este interesanta. Este despre bufonul flamand, care canta si dansa in cartierele sarace ale Londrei si pe urma strangea pentru binefaceri. Iata-o, povestea mea! Am cunoscut si foamea si ce inseamna sa nu ai un acoperis deasupra capului. Mai mult decat atat, am simtit durerea umilitoare a mascariciului hoinar, in pieptul caruia se framanta un ocean de mandrie; si aceasta mandrie era ranita dureros de monedele aruncate. Si totusi sunt viu, asa ca sa lasam asta.

Mai bine sa vorbim despre tine. Dupa numele tau – Geraldine – urmeaza familia mea – Chaplin. Cu aceasta familie, mai bine de 40 de ani am amuzat oamenii. Dar eu am plans mai mult decat au ras ei. Geraldine, in lumea in care traiesti, exista nu numai dansuri si muzica! La miezul noptii, cand iesi din sala imensa, poti sa uiti de admiratorii bogati, dar nu uita sa intrebi de soferul taxiului, care te va duce acasa, de sotia sa. Si daca este insarcinata si nu au bani de scutece pentru viitorul copil, pune-i niste bani in buzunar. Am dat ordin la banca sa-ti plateasca aceste cheltuieli. Dar celorlalti plateste-le exact cat le datorezi. Din cand in cand mergi cu metroul sau cu autobuzul, mergi pe jos si cunoaste orasul.

Priveste mai atent la oameni! Uita-te la vaduve si copii orfani. Macar o data pe zi vorbeste-ti asa: “Sunt la fel ca ei”. Da, esti una cu ei, fetita mea! Mai mult decat atat. Arta, inainte sa dea aripi omului, ca el sa zboare in sus, ii rupe picioarele. Si daca va veni ziua cand te vei simti mai presus decat publicul, paraseste scena imediat. Cu primul taxi mergi prin periferiile Parisului. Il stiu foarte bine! Acolo vei vedea multe dansatoare ca tine, poate chiar mai frumoase, mai gratioase, cu mai multa mandrie. Acolo nu va fi nici urma de reflectoarele orbitoare ale teatrului tau. Reflector pentru dansele este luna.

Uita-te bine! Nu danseaza ele mai bine decat tine? Recunoaste, fetita mea! Intotdeauna se va gasi acela care danseaza, joaca mai bine decat tine! Si tine minte: in familia lui Charlie nu a fost nici unul care sa fi certat soferul de taxi sau sa rada de saracii care locuiesc pe malurile Senei. Eu voi muri, iar tu vei trai. Vreau ca tu niciodata sa nu stii ce e aceea saracie. Cu aceasta scrisoare iti trimit o carte de cecuri, pentru ca tu sa poti cheltui cat iti doresti. Dar cand vei cheltui doi franci sa nu uiti ca al treilea nu e al tau. El trebuie sa ii apartina unui necunoscut care are nevoie de dansul. Iar tu vei gasi repede unul. Trebuie numai sa vrei sa-i vezi pe acesti saraci necunoscuti si ii vei intalni oriunde. Vorbesc cu tine despre bani, deoarece le-am cunoscut puterea demonica. Am petrecut foarte mult timp la circ si tot timpul imi faceam griji pentru echilibristi.

Si trebuie sa-ti spun ca oamenii cad cel mai des pe pamantul tare, mai des decat echilibristii de pe sarma. Poate la vreo petrecere selecta te va orbi stralucirea vreunui diamant. In acel moment el va deveni acea sarma periculoasa si caderea este inevitabila. Poate, intr-o buna zi, o sa te cucereasca chipul frumos al unui print. In acea zi vei deveni un echilibrist lipsit de experienta, iar acestia cad de fiecare data. Nu iti vinde inima pentru aur si bijuterii. Afla ca cel mai mare diamant este soarele. Din fericire el straluceste pentru toti. Cand va veni vremea si te vei indragosti, iubeste acea persoana din toata inima. I-am spus mamei tale sa-ti scrie despre asta. Ea intelege dragostea mai mult decat mine si e mai bine ca ea sa discute despre acest lucru cu tine. Munca iti este grea, stiu asta.

Corpul iti este acoperit de o bucata de matase. Pentru arta poti sa apari pe scena si dezbracat, dar sa te intorci de acolo trebuie nu numai sa fii imbracat, dar si mai curat. Sunt batran si poate, cuvintele mele suna amuzant. Dar, dupa mine, trupul tau dezgolit trebuie sa apartina numai celui care iti iubeste sufletul dezgolit. Nu este grav, daca parerea ta in aceasta privinta este veche de zece ani, adica apartine timpului trecut. Nu-ti fie frica, acesti zece ani nu te vor imbatrani. Dar oricum nu ar fi, vreau ca tu sa fii ultimul om care va deveni locuitor al insulei goilor. Stiu ca tatii si copiii duc o lupta vesnica. Lupta cu mine, cu gandurile mele, fetita mea! Nu iubesc copiii ascultatori. Si cum nu au cazut lacrimi din ochii mei pe aceasta scrisoare, vreau sa cred, ca aceasta noapte de Craciun este noaptea minunilor.

Imi doresc sa se intample o minune si tu sa intelegi cu adevarat ce am vrut sa-ti spun. Charlie a imbatranit, Geraldine. Mai devreme sau mai tarziu in loc de rochia alba de scena va trebui sa imbraci vesminte de doliu ca sa vii la mormantul meu. Acum nu vreau sa te intristez. Dar din vreme in vreme uita-te in oglinda – acolo vei vedea trasaturile mele. In venele tale curge sangele meu. Chiar si atunci cand sangele se va opri in vasele mele, vreau ca tu sa nu il uiti pe tatal tau. Nu am fost un inger, dar intotdeauna am incercat sa fiu om. Incearca si tu.

Tatal tau,

Charlie

Un om invatat, care calatorise mult prin lume, a fost intrebat cati oameni remarcabili intalnise, despre care sa-i faca placere sa vorbeasca.

- N-am intalnit decat un om si o jumatate, a raspuns el.
- Si cine era jumatatea de om?
- Un om care-i vorbea pe ceilalti numai de bine.
- Dar omul intreg?

- Un om care nu spunea nimic.

Intr-o zi de iarna, un tanar calugar mergea pe zapada proaspata. Intorcand capul, a vazut ca lasa in spate urme de pasi, tulburand astfel puritatea covorului imaculat. Atunci s-a intors pentru a sterge urmele cu mana, dar, facand-o, a lasat dupa el alte urme de pasi. Si asa mai departe. La fiecare pas, lasa noi urme. S-a dus atunci la manastire, a luat o maturica, dupa care s-a intors pe camp. A inteles destul de repede ca cea mai buna metoda era sa mearga de-a-ndaratelea, aplecat in fata, si sa stearga urmele pe masura ce le facea.

Totusi, metoda era lenta, imperfecta si foarte obositoare. Un calugar batran, observand deplasarile inainte si inapoi ale novicelui, l-a intrebat:

- Ce vrei de fapt?

- Vreau sa nu tulbur cu prezenta mea frumusetea imaculata a acestui camp de zapada. Incerc sa sterg urmele pasilor mei.

- Asteapta primavara, i-a spus calugarul cel batran. Soarele va topi zapada, iar urmele pasilor tai or sa dispara singure.

Wisdom, Titian

Un imparat a chemat la el un om care trecea drept cel mai invatat din toate tarile cunoscute si i-a cerut sa scrie o lucrare care sa cuprinda cunostintele esentiale.

Invatatul s-a pus pe treaba si, dupa doisprezece ani, i-a aratat monarhului mai multe tomuri.

- Prea mult, i-a zis imparatul. Strange cunostintele esentiale intr-un singur tom.

Omul s-a supus si i-a adus, dupa patru sau cinci ani, un singur tom.

- Prea mult, a zis imparatul. Sunt coplesit de grijile imparatiei. Scrie pe cateva file ceea ce crezi tu ca este esential si adu-mi-le.

Invatatul s-a pus din nou pe treaba. Dupa doi sau trei ani, a izbutit sa astearna pe cateva file ceea ce era mai important din stiinta lui. S-a dus la monarh. Acesta, care era peste masura de ocupat in ziua aceea, i-a cerut sa puna totul pe o singura fila. A fost nevoie de inca niste ani de munca, dupa care invatatul si-a pus tot ce stia pe o singura fila.

- Prea mult, a spus iar imparatul. Sa-ti spun ceva: nu mai scrie nimic. Pune tot ceea ce stii intr-un singur cuvant si vino sa mi-l spui. Am sa te rasplatesc.

Invatatul s-a retras in pustiu si a cugetat indelung. La sfarsit, cand a gasit cuvantul care cuprindea toate gandurile sale, a cerut sa fie primit de imparat, care era de-acum batran.

- Ai gasit cuvantul? l-a intrebat el pe invatat.
- Da, Inaltimea Ta. L-am gasit.
- Vino mai aproape. Spune-mi-l la ureche, repede.

Invatatul s-a apropiat de imarat, si-a apropiat buzele de urechea lui si i-a soptit un cuvant, unul singur. Numai imparatul l-a putut auzi. A strigat:

- Asta stiam de mult!

The Works of Mercy, David Teniers

Bea apă din izvorul de unde beau caii. Calul dintr-o apă rea nu va bea niciodată.
Așterne-ți acolo unde iși face culcuș pisica.
Mănâncă fructul care a fost atins de un vierme.
Culege cu îndrăzneală ciuperca pe care stau gâzele.
Sădește pomul acolo unde sapă cârtița.
Casa clădește-o pe locul unde se încălzește șarpele.
Fântâna sap-o acolo unde se adăpostesc păsările pe arșiță.
Culcă-te și trezește-te odată cu păsările – vei culege toate grăunțele de aur ale zilei.
Mănâncă mult verde – vei avea picioare puternice și inimă rezistentă, precum viețuitoarele codrului.
Înoată des – și te vei simți pe pământ, precum peștele în apă.
Privește cât mai des cerul – și vor deveni gândurile tale ușoare și limpezi.
Taci mult, vorbește puțin și în sufletul tău va poposi tăcerea, iar duhul îți va fi liniștit și plin de pace.

Sfantul Serafim de Sarov

Un om din Africa mergea din sat in sat, costeliv si cu privirea scanteietoare. Intr-o mana purta o galeata de apa, in cealalta o torta aprinsa.
Intrebat de ce carea peste tot aceste obiecte, omul raspundea:

- Torta este pentru Paradis, ca sa-i dau foc. Iar cu apa vreau sa sting infernul!
- Dar de ce vrei sa stingi inferul si sa arzi Paradisul?
- Pentru ca amandoua sunt aici pe pamant, raspundea el.

Si pleca mai departe.

Un caine linge o pila. Pila e aspra si ii jupoaie limba. Sangele curge. Gustul sangelui ii place cainelui, care continua sa linga pila, in ciuda durerii pe care o simte. Nimic nu-l poate opri.

Fragment din “Motedidio”, Erri de Luca

2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.

4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.

5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.

6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.

7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.

8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.

9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.

10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.

Sursa: Decalogul lui Savatie Bastovoi, VipMagazin.MD

Bine v-am regasit! Continuam incepand de astazi cu povesti frumoase si pilde, dupa o pazua in care am lucrat la un frumos proiect, destinat locurilor faine din Romania. Va invitam sa il vizitati pe LocuriFaine.ro. Dar sa continuam cu povestea. Lectura placuta va dorim!

Comicul danez Victor Borge povestea ca odata, in Statele, a nimerit in acelasi compartiment de tren cu Albert Einstein. Il recunoscuse cu usurinta pe faimosul savant si ar fi vrut sa-i spuna ceva, dar nu ii venea in minte nimic.

A incercat sa-si aminteasca ceva din teoria lui, dar totul ramanea destul de tulbure in mintea sa.

In cele din urma, dupa o ora de ezitare, si-a facut curaj si l-a intrebat:

- Scuzati-ma, domnule, nu stiti cumva, gara Boston opreste la trenul acesta?

Relativitatea. In fond, e foarte simplu. Noi credem ca inainteaza trenul, cand de fapt gara merge inapoi.

Un om cu reputatie aleasa, erudit rafinat, primea adesea vizitele unui ins care, una doua, venea sa-i ceara sfatul, deranjandu-l de la lucru. Nu era zi sa nu-l intrebe:

- Pot sa trec pe la tine?
- Da, sigur.
- Pot sa vin dupa-amiaza? Vreau sa te intreb ceva.
- Ma rog, vino, daca vrei…

Musafirul isi permitea sa vina din ce in ce mai des, pentru tot soiul de fleacuri, pana cand, intr-o zi, invatatul si-a pierdut rabdarea si i-a spus:

- Asculta, ce-ar fi daca, in loc sa ma cauti zilnic acasa la mine, m-ai cauta acasa la tine?

Adorarea Magilor, Giotto

trebuie sa fii propriul tau geaman si propria ta dovada

trebuie sa daruiesti cuiva un os

trebuie sa ucizi o duzina de cutite vorbitoare

trebuie sa deschizi un plic in care nu se afla nimic

trebuie sa alergi, de multe ori la rand, in jurul tau

trebuie sa vorbesti fluent 5 limbi materne

trebuie sa-ti urmezi indeaproape bratul stang

trebuie sa-ti colectionezi propriile oase

trebuie sa-ti faci, de 13 ori la rand, autoportretul

trebuie sa crezi si sa-ti imaginezi

trebuie sa te reintorci de fiecare data la somnul tau nedormit

trebuie sa visezi mult

trebuie sa-ti tii aproape chipul si, mai ales, sufletul

trebuie sa stii bine de ce si, mai ales, cum

trebuie sa-ti lipesti chipul, de mai multe ori, pe o bucata de pamant alb

trebuie sa astepti ca si cum ai alerga intr-acolo

trebuie sa visezi un mare alergator (care doar in visul tau e un mare alergator)

trebuie sa treci un prag de rang inalt

trebuie sa crezi in amintirile imaginare (alcatuiesc adevarata ta memorie)

trebuie sa uiti in cele mai semificative detalii

trebuie sa vorbesti despre tine ca si cum ai vorbi despre vreme, tigari si ferestre

trebuie sa ai grija de geamanul tau ( care, vezi bine, esti chiar tu)

trebuie sa stai pe marginea taioasa a ferestrei din tine si sa uiti totul

trebuie sa cauti incontinuu (pentru tine a gasi nu exista)

trebuie sa fii propria ta amprenta si propriul tau sigiliu

trebuie sa visezi in asa fel incat cei visati sa simta ca tu ii visezi

trebuie sa fii constient de subconstientul tau

trebuie sa astepti linistit sa-ti vina randul

trebuie sa mergi pana foarte departe (ultima posibilitate nu exista!)

trebuie sa numeri pe degete norii de pe o suprafata de 13 mile rotunde

trebuie sa tii seama de ceea ce viseaza ceilalti

trebuie sa incui de mai multe ori si sa descui doar o singura data…

In aceasta povestire specific indiana, mai multi vizitatori, eventual straini, ii fac o vizita unui guru faimos, care, de ani de zile, traieste retras intr-o padure.

Vizitatorii ii pun o intrebare, care nu este precizata. Poate fi orice intrebare, de pilda: “De ce v-ati retras aici, in padure, departe de lume?”

- Exista doua raspunsuri la intrebarea voastra, spune gurul. Primul raspuns, al doilea si al treilea.
Vizitatorii schimba priviri intre ei si se mira.
- Vorbeati de doua raspunsuri, spune unul dintre ei. Acum insa adaugati: primul, al doilea si al treilea. Cum vine asta?
- Dati-mi voie sa va explic, spune gurul. Atunci cand mi-ati pus intrebarea, am stiut ca va pot da pe loc doua raspunsuri. Dar in acelasi timp mi-am spus: dandu-le cele doua raspunsuri, imi va veni in minte, cu siguranta, si un al treilea. De asta am adaugat: primul, al doilea si al treilea raspuns. Ca sa nu fiu luat pe nepregatite.

Poetul Rumi vorbea intr-o zi cu elevii sai despre muzica. Un elev l-a intrebat care era secretul acelui instrument cu corzi originar din Afganistam, numit rubab, pe care Rumi il asculta vrajit.

- In ce consta farmecul si fotta acestei melodii? intreba elevul, ascultand un muzicant.
- In aceea ca, atunci cand se inalta aceasta melodie cantata la rubab, aud poarta Raiului care se pune in miscare, a raspuns poetul.
- Si noi auzim! a spus elevul. Auzim melodia, auzim rubab-ul, auzim cum se misca poarta Raiului, dar nu ajungem la extaz. Oare de ce?

- E simplu, a raspuns Rumi. Cu totii auzim poarta Raiului, dar eu o aud in timp ce se deschide, iar voi o auziti cand se inchide.

Nu Ma numi bunatate daca nu te increzi in Mine si faci raul, pentru ca esti fatarnic.
Nu Ma numi Stapan daca nu Ma slujesti, pentru ca minti.
Nu Ma numi Tata daca nu Ma asculti, pentru ca esti razvratit.
Nu Ma numi Lumina daca nu Ma vezi, pentru ca esti intuneric.
Nu Ma numi Cale daca nu Ma urmezi , pentru ca te ratacesti. Eu sunt Calea.
Nu Ma numi Intelepciune daca nu-Mi asculti sfatul, pentru ca esti nebun.
Nu Ma numi Frumusete daca nu Ma iubesti, pentru ca ma intinezi.
Nu Ma numi Bogat daca nu vrei sa te ajut, pentru ca esti om orb si gol si Adevarul nu locuieste in tine.
Nu Ma numi Vesnic daca nu Ma cauti, pentru ca nu doresti prezenta Mea nici aici si nici in eternitate.
Daca te condamni pe tine insuti, nu da vina pe Mine, pentru ca tu esti singurul vinovat.

(Inscriptie pe o piatra cioplita, scrisa de un calugar pe zidul Catedralei din Lubeck)