Un caine linge o pila. Pila e aspra si ii jupoaie limba. Sangele curge. Gustul sangelui ii place cainelui, care continua sa linga pila, in ciuda durerii pe care o simte. Nimic nu-l poate opri.

Fragment din “Motedidio”, Erri de Luca

Iata o istorioara povestita de Rabrindranath Tagore, care a preluat-o probabil din folclorul indian:

Capriorul s-a dus intr-o zi la Brahma, ziditorul, si i s-a plans de soarta amara care ii fusese harazita.
- Toate fapturile, a spus el, vor sa ma manance. De ce oare, atotputernice Brahma, trebuie sa le slujesc drept hrana? Crezi ca e drept?

Brahma l-a ascultat si i-a raspuns:

- Ce sa-ti spun, fiule? Numai privindu-te imi lasa gura apa…

Un om mergea singur printr-o padure intunecoasa si plina de fiare. Padurea era acoperita cu o plasa, ceea ce el nu stia, fiindca ochiul omului nu o putea zari.

O femeie cu ochii rosii veghea asupra tuturor lucrurilor, care se indreptau, mai repede sau mai incet, spre acelasi sfarsit.

Omul nu avea incotro, trebuia sa treaca prin padure.

Deodata, ascultand ragetele fiarelor, a fost cuprins de spaima. A luat-o la fuga si a cazut intr-o fantana adanca. Printr-un noroc, s-a prins de niste tufe, de niste radacini incalcite pe marginea gropii, si a ramas asa, agatat cu amandoua mainile.

Simtea dedesubtul lui suflarea fierbine a unui sarpe urias, aflat in fundul fantanii. Simtea ca se va prabusi in gura aceea hidoasa. Deasupra, zdrobind copacii, a vazut apropiindu-se de el un elefant urias, care a ridicat o laba ca sa-l striveasca. Ca din pamant au rasarit o multime de soricei albi si negri, care au inceput sa roada radacinile de care se agatase. Apoi, un roi de albine veninoase au pornit sa zboare deasupra gropii, lasand sa cada picaturi de miere.

Omul a dat drumul la o mana si a ridicat un deget incetisor, cu grija, incercand sa culeaga picaturile de miere.

Inconjurat de atatea primejdii, amenintat de moarte din toate partile, omul nu se resemnase inca si mai voia sa simta gustul mierii…

In “Minunile Sfantului Baudolino”, Umberto Eco povesteste urmatoarea istorie care, spune el, s-ar fi petrecut in oraselul lui natal, din nordul Italiei.

La douazeci de ani, Salvatore paraseste acest orasel in care nu se intampla niciodata nimic si pleaca in Australia, unde traieste patruzeci de ani. La saizeci de ani, dupa o viata de om, se intoarce, cu trenul, la locul sau de bastina. In timp ce se apropie de gara, Salvatore se intreaba, nu fara emotii, daca-si va regasi prietenii de altadata, daca va fi recunoscut, daca va fi rugat sa-si povesteasca aventurile. Dar fata aceea care…? Dar bacanul din coltul strazii?… Si asa mai departe.

Trenul se opreste in gara cea mica, Salvatore coboara si, la oarece distanta, vede un omulet garbovit, un lucrator de la calea ferata. In ciuda siluetei garbovite si a obrazului brazdat de riduri, Salvatore il recunoaste: e fostul lui coleg de clasa – Giovanni!

Salvatore ii face semn cu mana, se apropie tulburat, isi arata chipul cu o mana tremuranda, vrand parca sa-i spuna: “Uite, eu sunt!”. Giovanni isi ridica ochii, il priveste o clipa, deloc surprins, apoi il saluta inclinand usor capul si ii spune:

- Buna, Salvatore! Ce faci, pleci din oras?

Eu, mie insami prizoniera spun:
Viata nu-i primavara imbracata in catifea verde proaspata
Sau o mangaiere rareori primita ,
Viata nu-i hotararea de a pleca
Si nici doua brate albe care te retin.
Viata e cercul stramt care ne tine prizonieri ,
Invizibilul cerc ce nu-l vom depasi niciodata ,
Viata-i fericirea apropiata ce trece pe langa noi ,
Si miile de pasi ce nu ne hotaram sa-i facem ,
Viata inseamna a te depasi pe tine
Sa stai nemiscat in adancul unei fantani
Sa stii ca soarele straluceste deasupra
Ca pasari de aur sageteaza cerul
Si ca zilele trec ca sagetile .
Viata inseamna a srie un scurt adio cu mana,
Sa te reintorci la tine si sa adormi
Viata inseamna sa fii strain tie insuti
Si o masca noua pentru orice nou venit
Si sa respingi clipa unica ,
Viata inseamna sa te simti slab si sa nu indraznesti?…

Viata, Edith Schodergran

Undeva in India, un om lua apa de la un izvor si o cara in sat, unde o vindea. Isi cara povara in doua vase ce atarnau la captele unei cobilite de lemn, purtata pe umeri.

Vasul din dreapta era intact si ajungea intotdeauna plin, in timp ce vasul din stanga, care era crapat, pierdea pe drum jumatate din apa. Iar asta a durat ani in sir, pentru ca omul nu avea bani sa-si cumpere alt vas. Intr-o zi, vasul a vorbit si i-a spus omului:

- Stiu ca sunt un harb: ma rusinez si iti cer iertare. Pierd apa pe care ar trebui sa o pastrez. Zau, mi-e rusine, crede-ma.

Omul s-a uitat la el si i-a spus:
- Data viitoare, sa te uiti in partea stanga a drumului, pe partea ta.

- Si ce-o sa vad acolo? a intrebat vasul.

- O sa vezi florile carora, in toti anii astia, apa pe care ai pierdut-o le-a dat viata.

Lumea noastra a pierit de mai multe ori si a renascut de fiecare data, dupa traditiile ciclice, precum cea indiana.

Demult, demult de tot, spune Mahabharata, la capatul unei din acele lungi perioade ale istoriei universului care poarta in India numele de yuga, toate fapturile pierisera, ca de atatea ori inainte. Lumea in care traim, pamantul, era o mlastina intunecata, invaluita intr-o ceata umeda si rece. Ramasese in viata doar un batran, crutat nu se stie cum. Markandeya, caci asa se numea, mergea prin apa inghetata, frant de oboseala, fara sa afle nicaieri un loc de odihna, un glas, o urma de viata. Mergea fara oprire, cuprins de deznadejde si cu inima stransa de ingrijorare.

Deodata, fara sa stie de ce, s-a oprit, s-a uitat inapoi si a zarit un copac ce rasarise langa el in mlastina, un smochin, iar sub copac un copil frumos si vesel.

Markandeya, care abia mai sufla si se clatina pe picioare de oboseala, nu putea intelege de unde anume se ivise copilul. Acesta i-a spus, zambind:

- Precum vad, ai vrea sa te odihnesti. Intra deci in trupul meu.

Auzind aceste vorbe, batranul a simtit deodata un dispret fara margini fata de viata lunga a omului. Copilul a deschis gura. S-a pornit un vant puternic, o furtuna strasnica, iar Markandeya s-a simtit purtat spre acea gura deschisa. A intrat cu totul in trupul copilului si s-a trezit, fara sa-si dea seama, in pantecele lui. Ajuns acolo s-a uitat in jur si a vazut un paraias, copaci, turme de vite, femei care duceau ulcioare cu apa. S-a ridicat si a mers mai departe, a vazut un oras cu strazi, multimi de oameni, rauri. Spre marea lui mirare, a mai vazut in pantecele copilului pamantul cu toate ale sale, linistit si frumos, si a vazut oceanul si cerul fara margini.

A pornit din nou la drum si a mers asa, intruna, vreme de mai bine de o suta de ani, fara a ajunge la capatul trupului. Apoi vantul puternic s-a oprit, Markandeya s-a simtit tras in sus, a iesit prin gura copilului si l-a vazut sub smochin.

Copilul s-a uitat la el zambind si i-a spus:

- Nadajduiesc ca te-ai odihnit.

Un tanar care a fost primit in preajma lui l-a intrebat:

- Ce este viata?

Dupa o lunga chibzuinta, a primit raspunsul:
- E o fantana.
- O fantana? Esti sigur?

- Ma rog, daca nu vrei, nu-i o fantana.

Supune-te intotdeauna in fata vorbelor blande si a faptelor folositoare.

Nicicand sa nu-ti urasti prietenul pentru o greseala de nimic,
atat cat poti; caci posibilul vecin e cu necesitatea.
Afla ca toate acestea sunt astfel, si invata sa biruiesti cele ce urmeaza:
mai intai lacomia pantecului, apoi lenevia, luxul si mania.

Nu savarsi nicicand vreo fapta de care sa te rusinezi, nici fata de un altul,
nici fata de tine. si, mai ales, respecta-te pe tine insuti.
Fa apoi dreptatea cu fapta si cuvantul.
Nu te purta in nici-o-mprejurare fara sa gandesti.

Ci aminteste-ti ca omul sortit e ca sa moara;
si afla ca averea asa cum se castiga, la fel se risipeste.
Cat priveste necazurile indurate de oameni din pricina Destinului potrivnic,
primeste-le ca si cand li s-ar cuveni; indura-le rabdator si nu te-mpotrivi.
Cauta sa le inlaturi, pe cat iti  va sta  in putinta. Dar cugeta temeinic la aceasta:
ca, pe cei buni, Soarta ii pazeste de multe din aceste nenorociri.

Multe vorbe, bune sau rautacioase, ies din gura oamenilor;
nu le-arata prea multa pretuire, dar nici nu le-nfiera.
Chiar lucruri mincinoase de auzi, indura cu rabdare si blandete.

Ia seama-n orice imprejurare la cele ce-ti voi spune:
Ca nimeni, niciodata, prin vorbe sau prin fapte, sa nu poata
sa te impinga sa spui sau sa savarsesti ceva nefolositor pentru tine.
Cugeta inainte de a faptui, ca nu cumva sa te porti nesabuit,
caci numai omul pacatos spune sau face lucruri nesocotite.
Nicicand, asadar, sa nu faci ceva de care apoi sa te caiesti.

Nu savarsi nimic din cele ce nu stii; ci invata
tot ce se cuvine sa stii, si viata fericita iti va fi. Ingrijeste-te de sanatatea trupului tau,
dar da-i cu masura bautura, mancarea si miscarea,
si numesc masura ceea ce nicicand nu te va stanjeni.

Deprinde-te cu o viata curata si simpla; si pazeste-te sa faci ceea ce trezeste ranchiuna.
Nu cheltui fara rost, ca cei ce nu stiu in ce sta binele.
Dar nici nu fi zgarcit; dreapta masura e cea mai buna-n toate.

Nu-ti lua drept indatoriri ceva ce ti-ar putea dauna, si mai ales cugeta inainte de-a trece la fapte.

Nu lasa ca dulcele somn sa-ti inchida pleoapele,
mai inainte de a te-ntreba astfel despre faptele tale de peste zi:
“Cu ce-am gresit? Ce am facut? Ce n-am facut din ce se cuvenea sa fac?”
Incepe cu prima si mediteaza apoi asupra celorlalte. Si apoi,
daca socoti ca ai gresit, necajeste-te; iar daca ai facut bine, bucura-te.
Straduieste-te sa pui in practica aceste precepte, mediteaza asupra lor; da-le toata dragostea ta,
si ele te vor pune pe calea virtutii divine.
Ma jur pe cel ce ne-a sadit in suflet sacra Tetrada,
izvorul Naturii al carei curs e vesnic.
Dar nu incepe o lucrare mai inainte de a-i ruga pe Zei sa ti-o desavarseasca.

Cand toate aceste precepte iti vor fi bine cunoscute,
vei intelege alcatuirea Zeilor Nemuritori si a oamenilor muritori, vei afla
pana la cel punct lucrurile se despart si pana la ce punct ele se unesc.
Vei mai cunoaste, dupa Dreptate, ca Natura este in totul asemanatoare siesi,
incat nu vei mai nadajdui ce nu e de nadajduit, si nimic nu iti va fi ascuns.

Vei mai sti ca oamenii isi atrag relele prin propria si libera lor alegere,
nefericitii; ei nu stiu nici sa vada, nici sa auda adevaratele bunuri ce langa ei se afla.
Putini sunt cei ce-au invatat sa scape de suferintele lor.
Asta este soarta ce tulbura mintea muritorilor. Ca niste cilindri,
ei se rostogolesc incoace si incolo, impovarati de rele fara numar.
Caci, sadita in ei, necrutatoarea Vrajba ii urmareste si-n somn, fara ca ei sa-si dea seama;
si ei n-ar trebui s-o starneasca, ci mai degraba sa o alunge neintarziat.
O, Zeus, tatal nostru, vei izbavi pe oameni de nesfarsitele necazuri ce ii coplesesc,
de le-ai arata tuturora Geniul de care se servesc!

Dar tu, fa-ti curaj, caci prea bine stii ca neamul omenesc este divin,
si ca Natura sacra ii dezvaluie deschis toate tainele.
Iar de se v’a-ndura sa ti le infatiseze si tie, vei ajunge la tinta de care ti-am vorbit;
caci lecuindu-ti sufletul, il vei izbavi de toata suferinta.
Dar infraneaza-te  de  la  alimentele  despre care ti-am vorbit, folosindu-ti judecata
la tot ce ti-ar fi de folos pentru purificarea si eliberarea sufletului. Mediteaza asupra fiecarui lucru,
lasandu-te condus de Inteligenta desavarsita din inalt
Iar dupa ce, parasindu-ti trupul, te vei inalta in liberul eter,
vei fi precum un zeu: nemuritor, etern, de-a pururi biruitor al mortii.

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.

Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta, murim.

(Octavian Paler)

-Iata prima intrebare. Cate incarcaturi de nisip se pot face pe coastele Irlandei?
-Una singura, a spus omul, doar sa ai o caruta destul de incapatoare.

-Iata a doua intrebare, a spus mai-marele paznicilor.

-La cat ma pretuiesti?
-Douazeci si noua de arginti, a raspuns omul.
-Cum ai socotit?
-Domnul nostru Iisus Christos a fost vandut pe treizeci de arginti. Iar tu nu faci chiar atat.

Si acest raspuns, ca si primul, a fost socotit bun. Atunci mai-marele paznicilor a intrebat:
Iata si cea de-a treia intrebare. Fii cu bagare de seama.

-Cate stele sunt pe cer?
-Noua sute noua zeci si noua de mii noua sute nouazeci si noua, a raspuns pe data omul.
-De unde stii?
-Ei bine, daca nu ma crezi, urca acolo deseara si numara-le…

Croitorii nu mai lucrau, ci doar se uitau unul la altul. Al doilea dintre ei, cu aerul cel mai calm din lume, a inceput sa vorbeasca si iata ce a povestit:
- Am pornit in zori calare pe un elefant minunat, pe care mi-l imprumutase un print vestit. Inarmat cu patru pusti cu paturile de argint si insotit de o intreaga escorta de haitasi, am urcat pe un munte. Deodata un tigru urias s-a ridicat pe labele din spate in fata elefantului, scotand ragete inspaimantatoare; era cel mai mare tigru care fusese vazut vreodata in acel tinut din Bengal. Elefantul meu, speriat, a dat inapoi, eu am cazut in niste tufe pline de spini, iar tigrul s-a napustit asupra mea si m-a mancat.
- Te-a mancat zici?! a intrebat primul croitor, care ascultase totul cu ochii holbati de uimire.
- M-a mancat cu totul, pana la ultimul oscior.
- Ce tot insiri acolo? Nu te-a mancat niciun tigru, de vreme ce esti aici, in viata!
Atunci, cel de-al doilea croitor, luand acul si ata i-a spus primului:
- Asta numesti tu viata?

Chiar daca timpul este stapanul nostru, de care asculta toate, chiar pietrele si stelele (fara sa mai vorbim de povesti), il putem supune uneori, cand ne ingaduie, la ceea ce numim indeobste jocurile mintii.

Va prezentam in continuare o povestire indiana, preluata din Mahabharata.

Doi barbati mergeau pe camp. Unul dintre ei, si anume cel mai varstnic, i-a zis celuilalt:
- Sunt ostenit. Du-te si adu-mi niste apa din fantana de colo, de la capatul ogorului. Am sa te astept langa copacii aceia, la umbra.

Tanarul s-a indreptat intr-acolo. Cand a ajuns langa fantana, a intalnit o fata care scotea apa. Placand-o foarte, a intrat cu ea in vorba si a intrebat-o cum o cheama. Fata i-a raspuns si i-a zambit. Pe urma, tanarul s-a oferit sa-i duca ulciorul cu apa pana in sat. Fata a primit. Ajuns in casa fetei, a fost poftit la masa. I-a cunoscut toate rudele si pana la urma a cerut mana celei pe care o insotise pana acolo. I-a fost data. Dupa ce s-a facut nunta, s-a apucat de lucru la camp. A avut copii si i-a crescut. Unul dintre ei s-a imbolnavit si a murit. Parintii nevestei lui au murit si ei, unul dupa altul, iar el a ajuns capul familiei. Fiul sau cel mai mare s-a insurat si a plecat din sat, unde se intorcea o data pe an. Apoi nevasta lui, acum carunta, s-a imbolnavit de friguri si s-a stins.
A plans-o indelung, pentru ca o iubise din toata inima.
Dupa cateva zile, raul iesit din matca a acoperit ogoarele. Taranul a fost luat de apele maloase, impreuna cu ceilalti. Se zbatea, intindea mana sa-l apuce de par pe copilul cel mai mic, care se ineca sub ochii lui. Deodata, fara sa-si dea seama, si-a adus aminte de vechiul lui prieten, barbatul mai in varsta, care-l trimisese dupa apa.

S-a trezit intr-o clipa mergand pe un ogor uscat, ducand in mana un ulcior cu apa. S-a intors la barbatul mai in varsta, care atipise la umbra unui copac.
Barbatul mai in varsta s-a trezit si i-a spus, ridicandu-se:
- Soarele este de-acum la asfintit. Ai stat cam mult. Tocmai ma pregateam sa vin dupa tine.