Prin intermediul spiritului pur, prin matematica si filozofie, omul a explorat frumosul univers al ideilor, univers infinit si invulnerabil la agresiunea fortelor destructive ale timpului. Pana si piramidele Egiptului au fost pana la urma desfigurate de implacabilul vant al desertului, dar piramida geometrica, care este spiritul lor, ramane vesnic identica cu sine insasi.

Lumea platonica nu este insa adevarata patrie a omului, ci doar o nostalgie a divinitatii. Adevarata lui patrie, la care se intoarce dupa periplurile lui ideale, este regiunea intermediara a sufletului, regiune in care iubim si suferim, fiindca sufletul este* prizonier al trupului, iar trupul este ceea ce ne face fiinte ce se indreapta spre moarte. Aici, in suflet, apar fantasmele visului si ale fictiunii. Oamenii construiesc din suferinta inexplicabilele lor fantezii fiindca sunt alcatuiti din trup, fiindca aspira la vesnicie si trebuie sa moara, fiindca tanjesc dupa perfectiune si sunt imperfecti, fiindca nazuiesc spre puritate si sunt coruptibili. De aceea scriu fictiuni. Un zeu nu are nevoie sa scrie fictiuni. Existenta e tragica din pricina acestei esentiale dualitati. Omul ar-fi putut fi fericit ca vietuitoare fara constiinta mortii sau ca spirit pur, nu ca om. Din clipa in care s-a inaltat pe doua picioare, a inaugurat nefericiarea lui metafizica.

Cervantes a scris Don Quijote fiindca a fost un simplu muritor. “O, tu firav, neocrotit, ratacitor, viteaz, donquijotesc Miguel de Cervantes Saavedra, tu, care ai spus candva ca pentru libertate, precum si pentru cinste, merita si chiar trebuie sa-ti dai viata, ce emotie ma incearca acum, la sfarsitul existentei mele, sa fiu ocrotit de generoasa si infinita ta umbra!”

(Ernesto Sabato, la decernarea Premiului Cervantes)