O veche poveste crestina, care provine din Italia, spune ca un om sfant strabatea o padure, cugetand la aceste vorbe din Psalmi: “O mie de ani inaintea ochilor Tai, precum ziua de ieri care a trecut…”

Deodata, o pasare aflata pe creanga unui copac a inceput sa cante. Omul cel sfant a ridicat ochii si a ascultat cantecul minunat al pasarii, petrecand asa un ceas de incantare. Pe urma si-a spus ca ar fi timpul sa se intoarca si a pornit la drum.

La iesirea din padure, mergand prin niste locuri pe unde mai trecuse, nu mai recunoastea nimic. Casele unde era intampinat cu caldura dimineata nu mai erau, dupa-amiaza, decat niste ruine napadite de maracini. Acolo unde, in zorii aceleiasi zile, nu erau decat bolovani, se ridicau alte case. Cat despre oamenii pe care i-a intalnit, pe langa faptul ca vesmintele i se pareau ciudate, erau cu totii necunoscuti.

Omul cel sfant petrecuse trei sute de ani ascultand cantecul pasarii, trei veacuri incheiate. Frunzele cazusera de trei sute de ori in jurul lui si copacii inverzisera de trei sute de ori, dar omul arata la fel, nu cunoscuse povara trupului vremelnic, a oboselii, nici chinurile foamei si nici trecerea nemiloasa a timpului. Vrajit de o picatura nevazuta din ceea ce cronicarii au numit Paradisul, fusese aparat de intuneric, de batranete si de moarte.

A trait apoi mai departe, ascultand toate cantecele pasarilor. S-a intors de multe ori in acelasi loc, in padure. Dar incantarea aceea pe care o cauta acum cu atata ravna nu s-a mai ivit niciodata…

In traditia araba, unde intalnim multe asemenea povesti, se spune ca un sfant trebuia sa ajunga pe jos de la Damasc la Bagdad. Inainte de a pleca din Damasc, un prieten i-a daruit cativa pumni de grau, cu care avea sa se hraneasca pe drum.
Cand a ajuns la Bagdad si a scos ultimele boabe din traista, a gasit si cateva furnici.
- Nenorocire, si-a spus el. Din nebagare de seama, cand am luat graul, am luat si furnicile. Le-am smult din casa lor si din sanul familiei. Asta nu se poate.

Si a facut cale-ntoarsa ca sa duca furnicile inapoi in Damasc.

Mai tarziu, ascultand de voia parintilor, -dar si de chemarea din sufletul ei-, a hotarat sa imbrace rasa calugareasca. A invatat curand ca Dumnezeu cere de la orice fiinta omeneasca ce-si inchina viata Lui sa se desprinda de bucuriile si placerile lumesti. Numai ca florile erau singura bucurie a tinerei Elena. A hotarat insa sa le dea uitarii cu totul si sa-si petreaca zilele inchisa in chilia intunecoasa.

Pe urma, Elena a capatat stigmatele, semnele patimirii lui Hristos, pe maini si pe picioare. Dar -ca si cum intelepciunea dumnezeiasca, intr-un chip destul de curios, incerca sa-i arate Elenei ca renuntarea totala este nesabuita si excesiva si ca poate fi chiar mai rea decat bucuria pe care este chemata sa o alunge – au aparut intr-o zi, pe pielea tinerei calugarite, in jurul stigmatelor, pete colorate, care aduceau cu niste flori, trandafiri si violete.

Elena, care se credea urmarita de ramasitele iubirii ei pentru flori (ori poate ca se temea de ispita desertaciunii), zgaria cu unghia petele colorate, pana ce i se jupuia pielea.

Celelalte calugarite, care bagasera de seama ce se intampla, culegeau florile de pe pielea Elenei si le pastrau ca pe o comoara.

- Atunci, l-a intrebat pustnicul, de ce nu mi-ai spus sa cant mai tare?

La fel ca si maretia, sfintenia nu este constienta de sine.

Sfintenia lui consta in faptul ca el uita instantaneu trecutul persoanei pe care o avea in fata, privind-o ca si cum ar fi vazut-o pentru prima oara. De aceea, el vedea dincolo de aparentele exterioare, in insasi esenta fiintei, acolo unde oamenii erau inocenti si nevinovati, si mult prea ignoranti pentru a sti ca gresesc. De aceea, el ii ierta si ii iubea pe toti deopotriva, fara sa i se para insa nimic iesit din comun in atitudinea lui, caci ea nu era rezultatul unei decizii, ci al felului in care ii privea el pe oameni.

Intr-o zi, un inger i-a spus:
-Dumnezeu m-a trimis la tine. Poti sa imi ceri orice dorinta vei dori si dorinta iti va fi indeplinita. Vrei sa primesti darul vindecarii?

-Nu, a raspuns omul. As prefera sa-L las pe Dumnezeu sa vindece El Insusi.
-Vrei sa ai puterea de a-i aduce pe pacatosi inapoi, pe drumul cel drept?
-Nu, a spus el, nu am dreptul sa ating inima omului. Acest drept divin le este rezervat numai ingerilor.
-Vrei sa fii un model de virtute, pentru ca oamenii sa fie atrasi de tine si sa te imite?
-Nu, a raspuns sfantul, caci in acest fel as deveni centrul atentiei.
-Atunci ce doresti? a insistat ingerul.
-Gratia lui Dumnezeu, a raspuns omul. Daca voi dispune de aceasta gratie, voi avea tot ceea ce mi-am dorit vreodata.
-Nu, trebuie sa-mi ceri ceva miraculos, i-a spus ingerul. In caz contrar, o asemenea insusire iti va fi distribuita in mod obligatoriu.
-Bine, in acest caz iata ce doresc: lasa binele sa se faca prin mine, fara ca eu sa devin constient de acest lucru.
De aceea, Dumnezeu i-a daruit urmatoarea calitate: umbra sa capata puteri vindecatoare, dar numai atunci cand cadea in spatele lui. In acest fel, bolnavii care cadeau sub incidenta umbrei sfantului -dar numai daca acesta era cu spatele la ei- erau vindecati pe loc, pamantul devenea fertil, izvoarele tasneau, iar fetele celor doborati de greutatile vietii se colorau din nou.
Sfantul nu stia insa nimic din toate acestea, caci atentia celor din jur era atat de centrata asupra umbrei, incat ei au uitat de omul care o raspandea. In acest fel, dorinta lui de a face bine, fara sa stie nimic de acest lucru, s-a implinit cu prisosinta.