Un copil nu putea vorbi. A fost dus la nenumarati doctori, care spuneau cu totii acelasi lucru: copilul este sanatos, coardele vocale sunt in buna stare, dar cauza muteniei ramane necunoscuta.

Copilul a crescut. Parea bine facut si voinic, dar tot nu vorbea. A invatat cum a putut, s-a descurcat destul de bine la scris, dar, se intelege, nu si la oral. I s-a gasit totusi o slujba buna, unde nu era nevoie sa vorbeasca. Cand a venit vremea sa-si faca armata, a fost reformat, pentru ca nimeni din comisie n-a putut scoate de la el vreun sunet. S-a intors, asadar, la munca.

Intr-o zi, cand avea douazeci si sase de ani si lua ceaiul la o prietena a mamei sale, a rostit deodata:
- Pot sa mai iau o bucatica de zahar?

Cei de fata au fost de-a dreptul uluiti. Mama sa a strigat:
- Vorbesti?!
Tanarul s-a multumit sa dea din cap.
- Dar de ce n-ai vorbit pana acum? l-a intrebat mama. De ce ai pastrat tacerea in toti acesti ani? De ce n-ai rostit nici macar un cuvant?

Tanarul i-a raspuns:
- Pentru ca, pana acum, n-am avut nevoie…