Un om cu mare faima avea un servitor cu un chip hidos si cu o fire nesuferita. Nu putea primi nicio porunca fara sa se manie, se purta grosolan la masa, nu-si facea treaba cum se cuvine, se impiedica de oaspeti si-si lasa stapanul sa rabde de sete. Nici ca-i pasa de mustrari si dojeni, care nu faceau, oricum, decat sa inrautateasca lucrurile. In timpul noptii, casa rasuna de pasii lui grei si de zgomotul vaselor sparte. I se intampla sa arunce gainile in fantana si sa puna manunchiuri de vreascuri in mijlocul drumului pe unde urma sa treaca stapanul sau. Nu te puteai bizui pe el cu niciun chip.

Niste prieteni ai stapanului l-au sfatuit sa se descotoroseasca de servitorul cel nesuferit si sa caute altul.

- Dar de ce? a raspuns stapanul, zambind. Ii datorez servitorului meu o adanca recunostinta, pentru ca m-a ajutat sa ma indrept. M-a invatat ce inseamna rabdarea, si continua sa ma invete asta in fiecare zi. Iar aceasta imi ingaduie sa trec mai usor peste toate necazurile vietii.

Traia odata un batran cam uituc din fire. Dornic de invatatura, a venit la un om vestit pentru stiinta lui si l-a intrebat mai multe lucruri despre uitare. Multumit, s-a intors in chilia lui. Dar numai ce a inchis usa si si-a dat seama ca uitase ce aflase.

S-a dus inapoi la sfant si l-a mai intrebat o data. Sfantul i-a spus acelasi lucru. Batranul s-a intors in chilie. Indata ce a inchis usa, a uitat iarasi totul.

Dupa o vreme si dupa mai multe astfel de incercari, s-a intalnit cu sfantul si i-a povestit ce se intampla.
- Uit tot ce-mi spui si nu mai cutez sa te intreb nimic.
- Du-te si aprinde o lampa, i-a zis sfantul.
Batranul s-a supus. A venit cu o lampa aprinsa.

- Mai adu niste lampi, i-a spus sfantul. Aprinde-le pe toate de la prima.
Zis si facut. Acum ardeau mai multe lampi.
- Prima lampa a suferit oare vreo stricaciune pentru ca ai aprins de la ea mai multe lampi? l-a intrebat sfantul.
- Nu, a raspuns batranul.

- Atunci, nu mai sovai. De fiecare data cand ai sa doresti sa ma intrebi ceva, am sa-ti raspund.

Intr-o cetate unde se invatau toate stiintele traia un tanar studios, insufletit de o dorinta arzatoare de a se desavarsi. Intr-o zi a aflat, ascultand vorbele unui calator, ca traia intr-un tinut indepartat un om fara pereche, inzestrat cu virtutile tuturor timpurilor. Desi era atat de invatat, omul muncea ca fierar, cum facusera si tatal sau, si tatal tatalui sau.

Indata ce a auzit vorbindu-se despre aceasta minune a stiintei, tanarul si-a luat sandalele si bocceaua si a pornit la drum. Dupa luni si luni de mers si de oboseala, a ajuns la cetatea fierarului, i s-a infatisat acestuia, i-a sarutat poala vesmantului si a asteptat cu umilinta. Fierarul, un barbat in varsta, l-a intrebat:
- Ce doresti?
- Sa invat stiinta, a raspuns tanarul.

Fierarul i-a intins atunci franghia de la foale si i-a spus sa traga. Tanarul a tras asa de franghie pana la apusul soarelui. A doua zi a facut la fel, si tot asa in zilele si in lunile urmatoare. A trudit asa vreme de un an, fara ca nimeni sa-i spuna o vorba.

Au trecut astfel cinci ani. Intr-o zi, tanarul i-a spus fierarului:
- Mestere…
Totul s-a oprit pe data in fierarie. Ceilalti lucratori pareau nelinistiti. In tacerea incremenita, fierarul l-a intrebat pe tanar:
- Ce doresti?
- Stiinta, mestere…
Fierarul a raspuns:
- Trage de franghie.

Au mai trecut cinci ani de truda in tacere. Nimeni nu scotea un cuvant. Daca un invatacel dorea sa-i spuna dascalului o intrebare, o scria pe un petec de hartie. Uneori, mesterul arunca hartia in foc, semn ca intrebarea nu facea doua parale. Alteori rasucea hartia si o baga in turban, iar a doua zi invatacelul gasea raspunsul scris cu litere de aur pe peretele chiliei.

Dupa zece ani, batranul fierar s-a apropiat de tragatorul de franghie si l-a atins pe umar. Cel care venise sa deprinda stiinta -si care deprinsese rabdarea- s-a oprit. Se simtea cuprins de o pofta de viata fara margini. Batranul l-a imbratisat si l-a lasat sa plece. Se spune chiar ca n-a rostit niciun cuvant.

Tanarul, care era acum un barbat in toata puterea, s-a intors acasa, la prieteni. Si a trait toata viata linistit si pe deplin impacat.

- Zece ani, i-a spus maestrul.
- Zece ani?! Dar e prea mult, mult prea mult! N-o sa am niciodata rabdare sa astept atata.

- Atunci, douazeci de ani, i-a spus maestrul.

Va  dorim un an 2010 plin de intelepciune, rabdare si decizii potrivite!

Adevaratul invatator nu este lipsit de simtaminte; dimpotriva. Numai ca stie sa si le stapaneasca, la nevoie.

La sfarsitul Evului Mediu, traia intr-o manastire japoneza un calugar batran care trezea in sufletele calugarilor tineri un soi de teama amestecata cu respect, pentru ca nimic nu parea sa-l tulbure. Desi spunea de cate ori avea prilejul ca emotiile nu sunt un lucru rau, atata vreme cat nu te lasi in voia lor, era mereu linistit si senin. Nu se supara, nu se speria, nu se ingrijora.
Intr-o dimineata de iarna, pe cand manastirea era inca invaluita in umbrele noptii, tinerii calugari s-au adunat in intuneric, fara sa scoata un sunet. Batranul calugar urma sa aduca ceasca de ceai rituala pana la altar. Cand a trecut pe langa ei, calugarii au tasnit racnind, ca niste stafii.

Calugarul si-a vazut de treaba, netulburat, fara sa sovaie, fara sa tresara. Ceva mai incolo se afla o masuta, pe care o stia. A pus cu grija ceasca de ceai pe masuta si a acoperit-o cu o bucata de matase, sa nu cada niciun fir de praf.

Apoi s-a sprijinit de perete si a scos un tipat cumplit de spaima.