Bine v-am regasit! Continuam calatoria in lumea povestilor cu talc cu ajutorul uneia dintre parabolele cele mai cunoscute ale lui Buddha, legata de folosirea buna sau proasta a unei invataturi.

Un calator ajunge la malul unui rau foarte lat. Malul pe care se afla el colcaie de primejdii si de fiare salbatice. Celalalt mal pare linistit si sigur. Nu zareste nicio punte ca sa treaca dincolo si niciun pod plutitor. Se hotaraste, prin urmare, sa faca o pluta din crengi de copac, ierburi si frunze. Apoi, slujindu-se de maini si de picioare, trece raul cu pluta. Ajunge cu bine pe celalalt mal, care pare intr-adevar linistit.

Calatorul se gandeste: “Pluta mi-a fost de mare ajutor. Mi-a ingaduit sa trec de pe un mal pe celalalt. Ar fi bine sa o iau cu mine.” Ia pluta in spinare si isi vede de drum.

Buddha il socotea pe omul cu pluta in spinare lipsit de minte. Ii sfatuia pe invataceii lui sa renunte “chiar la lucrurile bune” si chiar la o invatatura minunata, daca nu voiau sa fie luati drept nebuni.

Va invitam sa comentati aceasta povestioara. Iar, daca v-a placut, ajutati-ne cu un “facebook like”.

Un om de o zgarcenie fara margini a dat peste un cersetor care i-a cerut un dinar.

- Drept cine ma iei? i-a spus zgarcitul. De ce nu-mi ceri decat un dinar? Nu este demn de mine!
- Atunci, a spus cersetorul, da-mi doi dinari.
- Nici nu ma gandesc, i-a spus omul cu trufie. Asta nu este demn de tine!

O veche poveste crestina, care provine din Italia, spune ca un om sfant strabatea o padure, cugetand la aceste vorbe din Psalmi: “O mie de ani inaintea ochilor Tai, precum ziua de ieri care a trecut…”

Deodata, o pasare aflata pe creanga unui copac a inceput sa cante. Omul cel sfant a ridicat ochii si a ascultat cantecul minunat al pasarii, petrecand asa un ceas de incantare. Pe urma si-a spus ca ar fi timpul sa se intoarca si a pornit la drum.

La iesirea din padure, mergand prin niste locuri pe unde mai trecuse, nu mai recunoastea nimic. Casele unde era intampinat cu caldura dimineata nu mai erau, dupa-amiaza, decat niste ruine napadite de maracini. Acolo unde, in zorii aceleiasi zile, nu erau decat bolovani, se ridicau alte case. Cat despre oamenii pe care i-a intalnit, pe langa faptul ca vesmintele i se pareau ciudate, erau cu totii necunoscuti.

Omul cel sfant petrecuse trei sute de ani ascultand cantecul pasarii, trei veacuri incheiate. Frunzele cazusera de trei sute de ori in jurul lui si copacii inverzisera de trei sute de ori, dar omul arata la fel, nu cunoscuse povara trupului vremelnic, a oboselii, nici chinurile foamei si nici trecerea nemiloasa a timpului. Vrajit de o picatura nevazuta din ceea ce cronicarii au numit Paradisul, fusese aparat de intuneric, de batranete si de moarte.

A trait apoi mai departe, ascultand toate cantecele pasarilor. S-a intors de multe ori in acelasi loc, in padure. Dar incantarea aceea pe care o cauta acum cu atata ravna nu s-a mai ivit niciodata…

Daca dorim sa mergem pe drumul cunoasterii pana la capat, trebuie sa luam seama la lucrurile cele mai marunte, precum ne arata povestea coreeana ce urmeaza.

Un student a plecat din satul lui pentru a se prezenta la un examen de literatura in Capitala. Avea de facut o calatorie lunga si grea. Trecand printr-o padure, a auzit deodata un stranut care venea de undeva din tufele din apropiere. S-a oprit, s-a uitat prin tufe, dar n-a vazut nimic. Dar a auzit indata un al doilea stranut.

Studentul i-a poruncit atunci servitorului care il insotea sa sape in jurul tufelor. Au gasit o creasta de om plina de pamant. Din nari ii ieseau carcei de iedera, iar studentul s-a gandit ca n-ar fi fost de mirare ca  tigva sa fi stranutat tocmai din aceasta pricina. A curatat deci tigva, a spalat-o cu apa curata, a invelit-o intr-o hartie si a pus-o la loc, nu inainte de a-i fi adus o mica jertfa si de a fi rostit o mica rugaciune pe pamantul batatorit.

In noaptea urmatoare, fantoma i s-a aratat in vis, i-a dezvaluit subiectul de la examen si i-a recitat chiar un minunat poem care se potrivea cu subiectul. Studentul a luat nota cea mai mare si a fost foarte laudat.

Trebuie sa plecam intotdeauna urechea cand auzim un stranut, chiar daca nu stim de unde vine…

Un om cu mare faima avea un servitor cu un chip hidos si cu o fire nesuferita. Nu putea primi nicio porunca fara sa se manie, se purta grosolan la masa, nu-si facea treaba cum se cuvine, se impiedica de oaspeti si-si lasa stapanul sa rabde de sete. Nici ca-i pasa de mustrari si dojeni, care nu faceau, oricum, decat sa inrautateasca lucrurile. In timpul noptii, casa rasuna de pasii lui grei si de zgomotul vaselor sparte. I se intampla sa arunce gainile in fantana si sa puna manunchiuri de vreascuri in mijlocul drumului pe unde urma sa treaca stapanul sau. Nu te puteai bizui pe el cu niciun chip.

Niste prieteni ai stapanului l-au sfatuit sa se descotoroseasca de servitorul cel nesuferit si sa caute altul.

- Dar de ce? a raspuns stapanul, zambind. Ii datorez servitorului meu o adanca recunostinta, pentru ca m-a ajutat sa ma indrept. M-a invatat ce inseamna rabdarea, si continua sa ma invete asta in fiecare zi. Iar aceasta imi ingaduie sa trec mai usor peste toate necazurile vietii.

O povesgte africana, care vine din Togo, ne vorbeste despre impartasirea stiintei de care avem atata nevoie.

Paianjenul, care se numea Yevi, se socotise multa vreme inteleptul inteleptilor, geniul neintrecut al gandirii. Dar, pe masura ce anii treceau, iar paianjenul urmarea indeaproape intamplarile din aceasta lume, s-a mirat foarte de inteligenta pe care o dobandisera oamenii si celelalte fapturi.

Intr-o buna zi, s-a gandit paianjenul, vor ajunge tot atat de inteligenti ca mine si-mi vor lua locul. Si-a facut rost de o plosca mica si a pornit sa stoarca si sa suga, cu ajutorul ei, toata inteligenta si toata stiinta fapturilor vii (in afara de el). A supt si instinctul, imaginatia, gandirea. Le-a bagat pe toate in plosca, a inchis-o bine si a legat-o strans la gura cu o bucata de sfoara.

Apoi a cautat un loc potrivit pentru a ascunde pretioasa comoara.

- In apa? In pamant? Nu, mai degraba acolo sus, in varful acestui copac urias.

Si-a trecut sfoara cu care legase plosca dupa gat si a inceput sa urce, tinand trunchiul copacului intre picioruse. Plosca era atat de grea insa incat se balabanea tot timpul, iar paianjenul se trezea din nou jos, pe pamant.

O data, de doua ori, de trei ori: paianjenul cadea mereu. Dar nu se lasa, cu toata durerea.

Deodata, din varful copacului, a pornit sa cante o turturica. Paianjenul, care stia limba pasarilor, a inteles ce-i spunea turturica:
- Ia plosca in spinare! Ia plosca in spinare!

Paianjenul s-a gandit: biata turturica are dreptate. Cu toate ca nu este decat o turturica, pe care am golit-o de inteligenta, are dreptate. Este mai inteligenta ca mine. Nu am nicio indoiala. Mi-e rusine de trufia mea, de parerea pe care o aveam despre mine si despre puterile mele.

Paianjenul a dat drumul plostii, care a cazut si s-a desfacut. Toata stiinta s-a raspandit in vazduh si s-a intors la celelalte fiinte.

Iar turturica i-a spus paianjenului, cantand, din varful copacului:

- Nu se afla in aceasta lume nimeni care sa nu stie nimic si nimeni care sa stie totul.

La Los Angeles, in lumea filmului, plina de oameni bogati – si indeobste trandavi, fiecare fiind mereu “prins in ceva” -, programul unei zile obisnuite suna dupa cum urmeaza:

Te scoli la ora opt. Bei un suc de portocale si-ti iei vitaminele. Faci o plimbare de jumatate de ora, cu cainele, inainte de micul dejun. Verifici emailul, update-urile de pe retelele sociale, noutatile zilei. Pe la zece si jumatate, prima vizita la piscina. Dupa aceea, gimnastica, baie, soare si toaleta completa. Apoi pranzul, eventual cu niste prieteni.

Dupa pranz si cafea, vezi un film in proiectie 3D privata sau mergi la shopping, dai cateva telefoane, te uiti la un clip pe Youtube si actualizezi statusul pe Facebook. Pe la ora patru dupa-amiaza, tenis, calarie sau golf. La intoarcere, a doua vizita la piscina si gimnastica de dupa-amiaza. Dupa toate astea, urmate de dus si masaj, e bine sa tragi un pui de somn.

Cand te trezesti, ai optzeci de ani.

Saint-Exupery -care se pricepea destul de bine la scamatorii- povestea cu mare placere intamplarea ce urmeaza, socotind-o cea mai hazlie din lume.

Pachebotul Normandie incearca sa doboare recordul mondial la traversarea Oceanului Atlantic. La bord, un scamator da un spectacol in care apare si un papagal.
Numai ca papagalul lui a murit. Afland ca si capitanul are unul, se gandeste sa-l ceara cu imprumut, pentru un singur numar, si acela foarte scurt.

- Eu nu ma amestec, pentru ca nu ma pricep la astfel de lucruri, spune capitanul. Intreaba-l pe papagal.

Scamatorul se duce sa stea de vorba cu papagalul. Pasarea, cam batrana si cam sucita, intreaba ce anume are de facut.

- Mai nimic, il linisteste scamatorul. La un moment dat ai sa dispari, asta-i tot.
- Nici nu ma gandesc, zice papagalul. Nu vreau sa dispar.

Scamatorul incearca sa-l lamureasca, ii arata cum se vor petrece lucrurile si izbuteste, in cele din urma, sa-l convinga. Este doar un joc, ii spune el.

Incepe spectacolul. Cazanele vaporului, care incearca sa castige intrecerea, functioneaza la capacitatea maxima. Scamatorul face miscarile obisnuite, arata papagalul, apoi il ascunde dupa un val negru.

In acea clipa, cazanele pachebotului explodeaza, iar vaporul se scufunda.

Papagalul este gasit mai tarziu in larg, mergand in lung si-n lat pe o scandura si bombanind:

- Ce joc idiot! Ce mai tampenie!

Traia odata un batran cam uituc din fire. Dornic de invatatura, a venit la un om vestit pentru stiinta lui si l-a intrebat mai multe lucruri despre uitare. Multumit, s-a intors in chilia lui. Dar numai ce a inchis usa si si-a dat seama ca uitase ce aflase.

S-a dus inapoi la sfant si l-a mai intrebat o data. Sfantul i-a spus acelasi lucru. Batranul s-a intors in chilie. Indata ce a inchis usa, a uitat iarasi totul.

Dupa o vreme si dupa mai multe astfel de incercari, s-a intalnit cu sfantul si i-a povestit ce se intampla.
- Uit tot ce-mi spui si nu mai cutez sa te intreb nimic.
- Du-te si aprinde o lampa, i-a zis sfantul.
Batranul s-a supus. A venit cu o lampa aprinsa.

- Mai adu niste lampi, i-a spus sfantul. Aprinde-le pe toate de la prima.
Zis si facut. Acum ardeau mai multe lampi.
- Prima lampa a suferit oare vreo stricaciune pentru ca ai aprins de la ea mai multe lampi? l-a intrebat sfantul.
- Nu, a raspuns batranul.

- Atunci, nu mai sovai. De fiecare data cand ai sa doresti sa ma intrebi ceva, am sa-ti raspund.

Intr-o cetate unde se invatau toate stiintele traia un tanar studios, insufletit de o dorinta arzatoare de a se desavarsi. Intr-o zi a aflat, ascultand vorbele unui calator, ca traia intr-un tinut indepartat un om fara pereche, inzestrat cu virtutile tuturor timpurilor. Desi era atat de invatat, omul muncea ca fierar, cum facusera si tatal sau, si tatal tatalui sau.

Indata ce a auzit vorbindu-se despre aceasta minune a stiintei, tanarul si-a luat sandalele si bocceaua si a pornit la drum. Dupa luni si luni de mers si de oboseala, a ajuns la cetatea fierarului, i s-a infatisat acestuia, i-a sarutat poala vesmantului si a asteptat cu umilinta. Fierarul, un barbat in varsta, l-a intrebat:
- Ce doresti?
- Sa invat stiinta, a raspuns tanarul.

Fierarul i-a intins atunci franghia de la foale si i-a spus sa traga. Tanarul a tras asa de franghie pana la apusul soarelui. A doua zi a facut la fel, si tot asa in zilele si in lunile urmatoare. A trudit asa vreme de un an, fara ca nimeni sa-i spuna o vorba.

Au trecut astfel cinci ani. Intr-o zi, tanarul i-a spus fierarului:
- Mestere…
Totul s-a oprit pe data in fierarie. Ceilalti lucratori pareau nelinistiti. In tacerea incremenita, fierarul l-a intrebat pe tanar:
- Ce doresti?
- Stiinta, mestere…
Fierarul a raspuns:
- Trage de franghie.

Au mai trecut cinci ani de truda in tacere. Nimeni nu scotea un cuvant. Daca un invatacel dorea sa-i spuna dascalului o intrebare, o scria pe un petec de hartie. Uneori, mesterul arunca hartia in foc, semn ca intrebarea nu facea doua parale. Alteori rasucea hartia si o baga in turban, iar a doua zi invatacelul gasea raspunsul scris cu litere de aur pe peretele chiliei.

Dupa zece ani, batranul fierar s-a apropiat de tragatorul de franghie si l-a atins pe umar. Cel care venise sa deprinda stiinta -si care deprinsese rabdarea- s-a oprit. Se simtea cuprins de o pofta de viata fara margini. Batranul l-a imbratisat si l-a lasat sa plece. Se spune chiar ca n-a rostit niciun cuvant.

Tanarul, care era acum un barbat in toata puterea, s-a intors acasa, la prieteni. Si a trait toata viata linistit si pe deplin impacat.

Un calaret a zarit un sarpe veninos care se strecura in gura unui om adormit. Ce sa faca? Daca nu-l trezea, sarpele avea sa-l muste si sa-l ucida.

I-a dat deci omului o lovitura de bici, cu toata puterea. L-a trezit si l-a dus intr-un hambar unde se afla o gramada de mere putrede. Amenintandu-l cu sabia pe omul care se impotrivea, l-a silit sa manance din merele putrede. Apoi i-a dat sa bea apa sarata, fara sa se sinchiseasca de strigatele acestuia.

- Dar ce ti-am facut, dusman al omenirii, ca sa te porti astfel cu mine?

Dupa mai multe ceasuri de chin, vorbe grele si lacrimi, omul s-a prabusit la pamant. A dat afara merele, apa si sarpele. La vederea animalului, a inteles ce voia calaretul, i-a cerut iertare pentru ca-l jignise si i-a multumit.

- De ce m-ai scapat? a intrebat el in cele din urma.
- Cunoasterea este mama raspunderii.
- Ce vrei sa spui?

Calaretul a tacut. L-a ajutat sa se ridice si sa-si curete vesmintele. Omul a mai spus:
- Daca mi-ai fi spus ca mi s-a strecurat un sarpe in pantece, m-as fi supus fara sa cracnesc la tot ce mi-ai facut.
- Nu cred, a spus calaretul.
- De ce?
- Daca ti-as fi spus, nu m-ai fi crezut. Sau ai fi intepenit de spaima. Sau ai fi luat-o la goana. Sau te-ai fi culcat la loc, incercand sa uiti.

Necunoscutul a incalecat si s-a indepartat apoi in graba mare…

Un pustnic, al carui spirit dobandise, prin singuratate si pocainta, puteri fara margini, se ruga cu bratele intinse si palmele deschise catre cer, in inima desertului, unde isi petrecea zilele.
Un vultur, trecand in zbor pe deasupra desertului, a scapat din gheare un soricel, care a cazut in palma pustnicului. Acesta s-a uitat indelung la soricel, cu o bucurie nevinovata. Soricelul a inceput sa alerge fara teama pe bratele, pe umerii si chiar pe capul pustnicului, care-si spunea:
- Iata o faptura vie pe care cerul mi-o trimite ca sa ma insoteasca. Am sa incerc sa talmacesc dorinta cerului. Cum sunt prea batran ca sa ma insor, faptura care mi-a picat in palma trebuie sa-mi fie fiica. Iata, nu mi-a fost dat sa am copii, si nu se afla pe lume pacat mai mare, dupa cum imi arata cerul. Soricelul are sa fie fiica mea.
Adunandu-si toate puterile mintii, pustnicul a rostit vorbele pe care le stia si la care nimic nu se putea impotrivi, iar soricelul s-a preschimbat intr-o preafrumoasa copila, care i-a sarutat picioarele si i-a spus pe data “tata”.

Fata s-a apucat de indata sa-si slujeasca parintele. Batranul se bucura vazand-o cum alearga de colo colo, aducand apa si lemne de foc, alungand mustele neobrazate si asezandu-se uneori pe jos ca sa-l pieptene ori sa-i taie unghiile.

Asa au trecut doi ani. Vazand cum chipul copilei se umbreste, pustnicul a inteles ca venise vremea sa-i gaseasca un sot. Dar cum fata era nascuta dintr-o vraja si trimisa de ceruri, ii trebuia un sot pe masura. Pustnicul a cugetat si i-a spus:
- A venit vremea sa te mariti.
Fetei ii straluceau ochii de bucuroasa ce era.
- Pe cine sa-ti dau drept sot? Pe soare? Vrei sa te mariti cu soarele?

Fata a ridicat privirile spre soare, si-a pus mana la ochi si s-a strambat…
- Soarele e departe, arde prea tare si se ascunde noaptea. Nu, vreau un sot mai puternic decat soarele!
- Mai puternic decat soarele? a intrebat pustnicul, pus pe ganduri. Vrei sa te marit cu norul? Norul ascunde soarele, se stie.
- Norul, a spus fata strambandu-se iara, este cenusiu, rece si umed. Uneori, furtuna il sfasie, iar el bombane si da fiori. Nu, imi doresc un sot mai puternic decat norul.
- Nu vad pe altcineva in afara de vant, a spus batranul, pentru ca vantul risipeste norii si ii duce departe. Vrei sa te insotesti cu vantul?
- Nu, a spus copila, nu-mi place vantul. E salbatic si nerusinat. Uneori se manie prea tare. E mincinos si fara astampar. Vreau un sot mai puternic decat vantul.
- Atunci muntele, a spus pustnicul. Da, muntele este mai puternic decat vantul, pentru ca-l poate opri. Am sa te marit cu muntele!

Fata s-a aratat nemultumita si i-a spus parintelui sau:
- Muntele este prea mare si greoi. E trist. Cred ca e si cam natarau. Imi doresc un sot care sa ma inteleaga, cu care sa pot rade si calatori. Vreau un sot mai puternic decat muntele.

De aceasta data, desi a cugetat indelung, pustnicul nu a putut gasi raspunsul. Destul de rusinat, s-a asternut pe drum, ca sa se duca la un alt pustnic care traia ca si el in pustiu si caruia i-a povestit totul.
- Cred ca nu se afla pe lume decat un singur lucru mai puternic decat muntele, i-a spus celalalt pustnic, dupa ce s-a gandit multa vreme.
- Care este acela? Raspunde-mi, rogu-te.
- Soarecele, i-a raspuns pustnicul, pentru ca-si poate sapa salasul dedesubtul muntelui, fara sa pateasca nimic.

Pustnicul s-a intors la locul lui. Se lasase intunericul. Copila adormise cu surasul pe buze, mangaiata de razele lunii, care o faceau inca si mai frumoasa. Pustnicul a privit-o o clipa, apoi s-a asezat sa mediteze, si-a adunat toate puterile mintii si a rostit vorbele cuvenite.

Fata s-a prefacut, in timp ce dormea, intr-un soricel cenusiu, care a inceput sa alerge pe nisip si pe stanci. A doua zi isi gasise un barbatus. Cei doi si-au dus viata lor de soricei in apropierea pustnicului, care i-a vazut inmultindu-se si le-a vazut puii si ghearele vulturilor…

 (Sursa poza: Flickr, Dr. Hemmert)

Un om se intalneste cu un prieten si il intreaba:

- Ce mai e nou? Nu te-am vazut cam de mult. Ce-ai mai facut?
- Am avut un examen de constiinta, ii spune prietenul.
- Si?
- Si l-am luat.

Intr-o zi, dupa o calatorie lunga si grea, un uituc a vazut un parau. Si-a scos hainele ca sa se arunce in apa limpede si le-a agatat de creanga unui copac.

Cand a iesit din apa, gol pusca, s-a uitat la haine si s-a gandit:

- Ia te uita! Cineva si-a uitat hainele si palaria! Am sa le iau eu!

S-a imbracat, si-a pus palaria pe cap, s-a incaltat si si-a vazut de drum, multumit.

O poveste evreiasca ne arata ca trebuie sa fim cu bagare de seama la primejdiile ascunse in intrebarile tulburi.

Un print avea un cal de curse la care tine mai mult ca la oricare dintre avutiile sale. Calul statea intr-un grajd a carui poarta, incuiata cu grija, era pazita zi si noapte, de un om de incredere.
Intr-o noapte, stapanul, care nu putea adormi de grija, a coborat si l-a gasit pe paznic cugetand, ros de niste intrebari care nu-i dadeau pace.

- La ce te gandesti atat de adanc? l-a intrebat.
- Cuget, a raspuns omul. Cand bati un cui in perete, unde ajunge tencuiala din gaura?
- Cugetarea este un lucru foarte bun, i-a zis stapanul. Foarte bun.

Si a urcat inapoi in camera.
Dupa un ceas, cum tot nu adormise, a coborat din nou si l-a gasit pe paznic cufundat in ganduri.
- Acum la ce te mai gandesti?
- Cuget, a raspuns paznicul. Cand faci biscuiti cu gaura, ce se intampla cu aluatul din gaura?
- Cugetarea este un lucru foarte bun, i-a zis stapanul. Foarte bun.

Si a urcat inapoi in camera.
Dupa inca un ceas, neputand sa adoarma, a coborat iar si l-a gasit pe paznic tot pe ganduri.
- Acum ce te mai framanta? l-a intrebat el.
- Cuget, a raspuns paznicul.
- La ce?

– Usa asta este incuiata si are si lacat. Eu stau in fata usii, o pazesc, iar calul nu mai este. Cum de s-a putut intampla asa ceva?