Multe dintre povestirile chinezesti au drept personaj principal un pictor. Marguerite Yourcenar s-a inspirat in chip fericit dintr-una din aceste povestiri, cand a scris prima din “Nuvelele orientale”. Se stie, de altfel, ca pictura de calitate se bucura de un prestigiu deosebit si rivaliza chiar cu realitatea. Un imparat a poruncit sa fie stearsa o cascada dintr-un tablou care-i impodobea odaia, pentru ca zgomotul facut de caderea apei nu-l lasa sa adoarma.

Dar sa revenim la povestea de astazi…

Un pictor foarte talentat a fost trimis de imparat intr-o provincie indepartata, necunoscuta, care tocmai fusese cucerita, pentru a picta niste imagini. Dorinta imparatului era de a cunoaste astfel provincia. Pictorul a facut o lunga calatorie, a ajuns in toate colturile tinutului, dar s-a intors in capitala fara sa fi pictat nimic, nici macar o schita. Imparatul a fost uimit, ba chiar suparat.

Pictorul a cerut atunci sa i se puna la dispozitie un perete din palat. A pictat pe perete tot tinutul pe care il strabatuse. Cand a terminat uriasul tablou, imparatul a venit sa-l vada. Pictorul i-a aratat atunci, cu ajutorul unui bat, toate coltisoarele tinutului, muntii, raurile, padurile.

Dupa ce a terminat, pictorul s-a apropiat de o carare care pornea din prim-planul tabloului si se pierdea undeva in vazduh. Celor din fata li s-a parut atunci ca trupul pictorului porneste pe carare, se afunda in piesaj si se facea tto mai mic, indepartandu-se. Curand, nimeni nu l-a mai zarit, iar peisajul a disparut, lasand peretele gol.

Imparatul si curtenii s-au intors acasa, fara un cuvant.

Ramas singur, spanzurat, cu capul in jos si mainile legate, pictorul a izbutit sa atinga pamantul cu degetul mare de la celalalt picior. A desenat pe nisip, cu unghia, o multime de soricei. Soriceii erau atat de desavarsiti incat s-au catarat pe funie si au ros-o pana ce s-a rupt.

Pictorul stia ca imparatul nu se va intoarce prea repede. Asa ca a plecat fara graba, luand cu el si soriceii.