[...] Spre dimineata, stolul se potolise; nu insa si Fletcher.
- Jonathan, iti amintesti ca mi-ai spus, odata de mult, ca cine isi iubeste Stolul indeajuns se intoarce la el si-l ajuta sa se desavarseasca.
- Da, sigur.
- Nu inteleg cum poti iubi un card de pasari care tocmai au incercat sa te ucida.
- Dar, Fletcher, nu asta iubesti la ei! Nu iubesti ura si rautatea. Trebuie sa te straduiesti sa vezi adevaratul pescarus, partea buna din fiecare. Trebuie sa-i ajuti si pe ei s-o vada in ei insisi. Asta inteleg eu prin dragoste. E grozav cand intelegi asta. Imi aduc aminte, de pilda, de un tanar pescarus aprig, pe nume Fletcher Lynd. Tocmai fusese Proscris. Era gata sa-si distruga intregul Stol, incepand sa-si construiasca propriul sau iad cumplit pe Stancile Indepartate. Si iata-l ca, astazi, isi construieste propriul paradis, si conduce intregul Stol intr-acolo.

(Pescarusul Jonathan Livingston, Richard Bach)