Uneori, adevarul este atat de limpede incat toate cele din lume il cunosc si-l rostesc intruna.

O intrecere de muzica, povesteste Ovidiu in Metamorfoze, i-a pus fata in fata pe Apollo si pe zeul Pan. Drept judecator a fost ales zeul Tmolus, care l-a numit castigator pe Apollo. Insa regele Midas, caruia ii placea sa se plimbe pe munte n-a fost de aceeasi parere. Gasea ca muzica lui Pan este cea mai frumoasa.
Cuprins de maine -ceea ce i se intampla destul de des-, Apollo a hotarat sa se razbune pe urechile lui Midas, care nu ascultase cum trebuie. Le-a lungit, le-a umplut cu par carunt si des si le-a facut sa se miste. Adevarate urechi de magar. Midas a incercat sa si le ascunda sub o coroana de purpura. Dar cel ce ii slujea drept barbier si obisnuia sa-i taie regelui parul stia adevarul. Stia ce se intamplase cu urechile. Pe de o parte, temandu-se de o pedeapsa aspra, nu cuteza sa spuna nimic, nimanui. Pe de alta parte, era chinuit mereu de dorinta de a spune cuiva si de neputinta de a tacea.
Barbierul a facut intr-un loc mai ascuns o gaura in tarana, s-a aplecat si a soptit in gaura aceea ce se intamplase cu urechile stapanului sau, incredintand astfel taina pamantului. Apoi a astupat cu grija gaura, ca sa stearga orice urma a vorbelor pe care le rostise, s-a intors la palat, usurat, si a pastrat taina.
In locul cu pricina a rasarit niste trestie. A trecut un an. Trestia a crescut. De fiecare data cand sufla vantul, trestia se legana si soptea: “Midas, regele Midas are urechi de magar.”