Poetul Rumi vorbea intr-o zi cu elevii sai despre muzica. Un elev l-a intrebat care era secretul acelui instrument cu corzi originar din Afganistam, numit rubab, pe care Rumi il asculta vrajit.

- In ce consta farmecul si fotta acestei melodii? intreba elevul, ascultand un muzicant.
- In aceea ca, atunci cand se inalta aceasta melodie cantata la rubab, aud poarta Raiului care se pune in miscare, a raspuns poetul.
- Si noi auzim! a spus elevul. Auzim melodia, auzim rubab-ul, auzim cum se misca poarta Raiului, dar nu ajungem la extaz. Oare de ce?

- E simplu, a raspuns Rumi. Cu totii auzim poarta Raiului, dar eu o aud in timp ce se deschide, iar voi o auziti cand se inchide.

Nu Ma numi bunatate daca nu te increzi in Mine si faci raul, pentru ca esti fatarnic.
Nu Ma numi Stapan daca nu Ma slujesti, pentru ca minti.
Nu Ma numi Tata daca nu Ma asculti, pentru ca esti razvratit.
Nu Ma numi Lumina daca nu Ma vezi, pentru ca esti intuneric.
Nu Ma numi Cale daca nu Ma urmezi , pentru ca te ratacesti. Eu sunt Calea.
Nu Ma numi Intelepciune daca nu-Mi asculti sfatul, pentru ca esti nebun.
Nu Ma numi Frumusete daca nu Ma iubesti, pentru ca ma intinezi.
Nu Ma numi Bogat daca nu vrei sa te ajut, pentru ca esti om orb si gol si Adevarul nu locuieste in tine.
Nu Ma numi Vesnic daca nu Ma cauti, pentru ca nu doresti prezenta Mea nici aici si nici in eternitate.
Daca te condamni pe tine insuti, nu da vina pe Mine, pentru ca tu esti singurul vinovat.

(Inscriptie pe o piatra cioplita, scrisa de un calugar pe zidul Catedralei din Lubeck)

Binecuvântat e-acela care-ascultă de chemare
Ce-nţelege când e vremea şi prilejul de-ascultare.

Binecuvântat e-acela care nu se ruşinează
Ci-ngenunche şi se roagă orişicine ar fi să-l vadă

Binecuvântat e-acela ce are-o inimă umilă
Care pentru cei ce sufăr, simte dragoste, nu silă.

Binecuvântat e-acela ce dă-n veci şi-n veac nu cere
Care pentru-a lumii slavă simte scârbă,nu plăcere

Binecuvântat e-acela care ştie să aline
În tăcere şi-n răbdare nestrigatele suspine

Binecuvântat e-acela care umblă-n părtăşie
Şi e fraţilor lumină, dragoste şi bucurie

Binecuvântat e-acela care zilnic face bine
Şi-n răbdare îşi adună cel de mâine pentru sine

Binecuvântat e-acela care ştie a-L pătrunde
Pe Hristos, sub orice feţe şi cuvinte S-ar ascunde.

(Binecuvantare, Traian Dorz)

Sursa: Tamy, Flickr

Azi e vineri!

Tu eşti asemeni cupei din străvezii cristaluri
Cu încrustaţii pure şi unduiri uşoare
Din tine pot să soarbă, în sacre ritualuri
Şi gurile păgâne şi cele-ncepătoare.
Tu ştii s-ascunzi în tine, ca într-un tabernacol
Extazul şi durerea – împreunare gravă,
Când sărutarea-ţi dărui se-ntamplă un miracol:
Veninul pare dulce, şi-ambrozia otravă!

(Romeo Morari)

Azi e vineri!

Pentru a se naste, iubirea are nevoie de o izolare absoluta in timpul ei ireductibil. Exista un timp al fiecarui cuplu, exista sincronia lui, nascuta din doua timpuri care au consimtit la contopire. Orice cuplu se construieste prin propria-i cronologie si, odata cu ea, prin ceea ce numim “suita gesturilor fondatoare”.

Exista o scena minunata inThe Dead a lui Joyce, in care Gabriel isi priveste sotia, pe Gretta, dormind, si-i vin in minte “clipele vietii lor laolalta de care nimeni nu stia”: un plic liliachiu langa ceasca lui de ceai si el mangaindu-l si neputand, din fericire, sa inceapa sa manance; amandoi, pe peronul unei gari si el strecurandu-i in palma un bilet de tren.

Sunt gesturi numai ale celor doi, gesturi pe care nimeni nu le-a mai facut vreodata si pe care nimeni nu le va repeta pana la sfarsitul timpurilor.

Daca exista o monada de timp in afara aforismului care suntem, atunci ea e tocmai monada timpului unic si irepetabil in jurul caruia se naste fiecare cuplu adevarat.

(Scrisori catre fiul meu, Gabriel Liiceanu: carte, ebook, audiobook)