Binecuvântat e-acela care-ascultă de chemare
Ce-nţelege când e vremea şi prilejul de-ascultare.

Binecuvântat e-acela care nu se ruşinează
Ci-ngenunche şi se roagă orişicine ar fi să-l vadă

Binecuvântat e-acela ce are-o inimă umilă
Care pentru cei ce sufăr, simte dragoste, nu silă.

Binecuvântat e-acela ce dă-n veci şi-n veac nu cere
Care pentru-a lumii slavă simte scârbă,nu plăcere

Binecuvântat e-acela care ştie să aline
În tăcere şi-n răbdare nestrigatele suspine

Binecuvântat e-acela care umblă-n părtăşie
Şi e fraţilor lumină, dragoste şi bucurie

Binecuvântat e-acela care zilnic face bine
Şi-n răbdare îşi adună cel de mâine pentru sine

Binecuvântat e-acela care ştie a-L pătrunde
Pe Hristos, sub orice feţe şi cuvinte S-ar ascunde.

(Binecuvantare, Traian Dorz)

Râzând,
Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi…
Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti sa mori…
Sperând,
Rişti să disperi,
Încercând măcar,
Rişti să dai greş…
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu eşti nimic.

(Risti?, de Rudyard Kipling)

Sursa: Tamy, Flickr

Azi e vineri!

Tu eşti asemeni cupei din străvezii cristaluri
Cu încrustaţii pure şi unduiri uşoare
Din tine pot să soarbă, în sacre ritualuri
Şi gurile păgâne şi cele-ncepătoare.
Tu ştii s-ascunzi în tine, ca într-un tabernacol
Extazul şi durerea – împreunare gravă,
Când sărutarea-ţi dărui se-ntamplă un miracol:
Veninul pare dulce, şi-ambrozia otravă!

(Romeo Morari)

Azi e vineri!

Pentru a se naste, iubirea are nevoie de o izolare absoluta in timpul ei ireductibil. Exista un timp al fiecarui cuplu, exista sincronia lui, nascuta din doua timpuri care au consimtit la contopire. Orice cuplu se construieste prin propria-i cronologie si, odata cu ea, prin ceea ce numim “suita gesturilor fondatoare”.

Exista o scena minunata inThe Dead a lui Joyce, in care Gabriel isi priveste sotia, pe Gretta, dormind, si-i vin in minte “clipele vietii lor laolalta de care nimeni nu stia”: un plic liliachiu langa ceasca lui de ceai si el mangaindu-l si neputand, din fericire, sa inceapa sa manance; amandoi, pe peronul unei gari si el strecurandu-i in palma un bilet de tren.

Sunt gesturi numai ale celor doi, gesturi pe care nimeni nu le-a mai facut vreodata si pe care nimeni nu le va repeta pana la sfarsitul timpurilor.

Daca exista o monada de timp in afara aforismului care suntem, atunci ea e tocmai monada timpului unic si irepetabil in jurul caruia se naste fiecare cuplu adevarat.

(Scrisori catre fiul meu, Gabriel Liiceanu: carte, ebook, audiobook)

La Multi Ani, dragi cititoare! O primavara pe pofta inimilor voastre!

Cand ne uitam la cineva (la un inger) din postura unei iubiri neimpartasite si ne imaginam placerea de a fi in paradis alaturi de acea persoana, suntem tentati sa trecem cu vederea un pericol important: cat de curand atractia pe care o simtim ar pali daca ingerul ar incepe sa raspunda iubirii noastre. Ne indragostim pentru ca tanjim sa evadam din noi insine alaturi de cineva pe cat de frumos, inteligent si spiritual, pe atat suntem noi de urati, prosti si plati.

Dar daca aceasta faptura perfecta intr-o zi ar decide sa ne iubeasca la randul sau? Am fi intru catva  socati – cum sa fie atat de minunata pe cat credeam, daca are prostul gust de a agrea pe cineva ca mine? Daca pentru a iubi trebuie sa credem ca fiinta iubita ne e intr-un fel superioara, nu apare un paradox crud atunci cand ne impartaseste dragostea? Ajungem sa ne intrebam:

Daca este atat de minunat/a, cum se face ca iubeste pe cineva ca mine?

(Eseuri de indragostit, Alain de Botton)