Bine v-am regasit! Continuam incepand de astazi cu povesti frumoase si pilde, dupa o pazua in care am lucrat la un frumos proiect, destinat locurilor faine din Romania. Va invitam sa il vizitati pe LocuriFaine.ro. Dar sa continuam cu povestea. Lectura placuta va dorim!

Comicul danez Victor Borge povestea ca odata, in Statele, a nimerit in acelasi compartiment de tren cu Albert Einstein. Il recunoscuse cu usurinta pe faimosul savant si ar fi vrut sa-i spuna ceva, dar nu ii venea in minte nimic.

A incercat sa-si aminteasca ceva din teoria lui, dar totul ramanea destul de tulbure in mintea sa.

In cele din urma, dupa o ora de ezitare, si-a facut curaj si l-a intrebat:

- Scuzati-ma, domnule, nu stiti cumva, gara Boston opreste la trenul acesta?

Relativitatea. In fond, e foarte simplu. Noi credem ca inainteaza trenul, cand de fapt gara merge inapoi.

Un barbat cu privirea ingrijoara a intrat in biroul psihiatrului fumand marijuana, purtand haine largi si pantaloni evazati, avand parul foarte lung.

Psihiatrul l-a intrebat:
- Sustii ca nu esti hippy. Atunci, cum se explica hainele pe care le porti, parul lung si marijuana pe care o fumezi?
- Tocmai de aceea ma aflu aici, doctore, ca sa aflu raspunsul la aceasta intrebare.

A cunoaste diferite lucruri inseamna a fi invatat.
A-i cunoaste pe ceilalti inseamna a fi intelept.
A te cunoaste pe tine insuti inseamna a fi iluminat.

O pilda hasidica spune ca, ajuns la capatul vietii, rabinul Zusia a rostit aceste vorbe:

- In lumea care vine, n-am sa fiu intrebat de ce n-am fost Moise. Nicidecum. Am sa fiu intrebat de ce n-am fost Zusia.

O poveste evreiasca ne arata ca trebuie sa fim cu bagare de seama la primejdiile ascunse in intrebarile tulburi.

Un print avea un cal de curse la care tine mai mult ca la oricare dintre avutiile sale. Calul statea intr-un grajd a carui poarta, incuiata cu grija, era pazita zi si noapte, de un om de incredere.
Intr-o noapte, stapanul, care nu putea adormi de grija, a coborat si l-a gasit pe paznic cugetand, ros de niste intrebari care nu-i dadeau pace.

- La ce te gandesti atat de adanc? l-a intrebat.
- Cuget, a raspuns omul. Cand bati un cui in perete, unde ajunge tencuiala din gaura?
- Cugetarea este un lucru foarte bun, i-a zis stapanul. Foarte bun.

Si a urcat inapoi in camera.
Dupa un ceas, cum tot nu adormise, a coborat din nou si l-a gasit pe paznic cufundat in ganduri.
- Acum la ce te mai gandesti?
- Cuget, a raspuns paznicul. Cand faci biscuiti cu gaura, ce se intampla cu aluatul din gaura?
- Cugetarea este un lucru foarte bun, i-a zis stapanul. Foarte bun.

Si a urcat inapoi in camera.
Dupa inca un ceas, neputand sa adoarma, a coborat iar si l-a gasit pe paznic tot pe ganduri.
- Acum ce te mai framanta? l-a intrebat el.
- Cuget, a raspuns paznicul.
- La ce?

– Usa asta este incuiata si are si lacat. Eu stau in fata usii, o pazesc, iar calul nu mai este. Cum de s-a putut intampla asa ceva?

Eu, mie insami prizoniera spun:
Viata nu-i primavara imbracata in catifea verde proaspata
Sau o mangaiere rareori primita ,
Viata nu-i hotararea de a pleca
Si nici doua brate albe care te retin.
Viata e cercul stramt care ne tine prizonieri ,
Invizibilul cerc ce nu-l vom depasi niciodata ,
Viata-i fericirea apropiata ce trece pe langa noi ,
Si miile de pasi ce nu ne hotaram sa-i facem ,
Viata inseamna a te depasi pe tine
Sa stai nemiscat in adancul unei fantani
Sa stii ca soarele straluceste deasupra
Ca pasari de aur sageteaza cerul
Si ca zilele trec ca sagetile .
Viata inseamna a srie un scurt adio cu mana,
Sa te reintorci la tine si sa adormi
Viata inseamna sa fii strain tie insuti
Si o masca noua pentru orice nou venit
Si sa respingi clipa unica ,
Viata inseamna sa te simti slab si sa nu indraznesti?…

Viata, Edith Schodergran

-Iata prima intrebare. Cate incarcaturi de nisip se pot face pe coastele Irlandei?
-Una singura, a spus omul, doar sa ai o caruta destul de incapatoare.

-Iata a doua intrebare, a spus mai-marele paznicilor.

-La cat ma pretuiesti?
-Douazeci si noua de arginti, a raspuns omul.
-Cum ai socotit?
-Domnul nostru Iisus Christos a fost vandut pe treizeci de arginti. Iar tu nu faci chiar atat.

Si acest raspuns, ca si primul, a fost socotit bun. Atunci mai-marele paznicilor a intrebat:
Iata si cea de-a treia intrebare. Fii cu bagare de seama.

-Cate stele sunt pe cer?
-Noua sute noua zeci si noua de mii noua sute nouazeci si noua, a raspuns pe data omul.
-De unde stii?
-Ei bine, daca nu ma crezi, urca acolo deseara si numara-le…

Dumnezeu i-a raspuns ca pe aceeasi treapta cu primarul cutarui sat, om de treaba si cinstit, care nu facea rau nimanui.
Un al treilea rand de incercari l-a dus pe pustnicul Pafnutie, al carui trup nu mai era decat un schelet, pe treapta unde ajunsese un negustor bogat din Alexandria, care le dadea celor singuri, din cand in cand, cate un pumn de fructe uscate.

Pafnutie a cugetat indelung la cele trei raspunsuri divine. N-a mai pus niciodata intrebarea. Dar le spunea povestea lui tuturor celor care veneau sa-l vada.