Bine v-am regasit! Continuam calatoria in lumea povestilor cu talc cu ajutorul uneia dintre parabolele cele mai cunoscute ale lui Buddha, legata de folosirea buna sau proasta a unei invataturi.

Un calator ajunge la malul unui rau foarte lat. Malul pe care se afla el colcaie de primejdii si de fiare salbatice. Celalalt mal pare linistit si sigur. Nu zareste nicio punte ca sa treaca dincolo si niciun pod plutitor. Se hotaraste, prin urmare, sa faca o pluta din crengi de copac, ierburi si frunze. Apoi, slujindu-se de maini si de picioare, trece raul cu pluta. Ajunge cu bine pe celalalt mal, care pare intr-adevar linistit.

Calatorul se gandeste: “Pluta mi-a fost de mare ajutor. Mi-a ingaduit sa trec de pe un mal pe celalalt. Ar fi bine sa o iau cu mine.” Ia pluta in spinare si isi vede de drum.

Buddha il socotea pe omul cu pluta in spinare lipsit de minte. Ii sfatuia pe invataceii lui sa renunte “chiar la lucrurile bune” si chiar la o invatatura minunata, daca nu voiau sa fie luati drept nebuni.

Va invitam sa comentati aceasta povestioara. Iar, daca v-a placut, ajutati-ne cu un “facebook like”.

O povesgte africana, care vine din Togo, ne vorbeste despre impartasirea stiintei de care avem atata nevoie.

Paianjenul, care se numea Yevi, se socotise multa vreme inteleptul inteleptilor, geniul neintrecut al gandirii. Dar, pe masura ce anii treceau, iar paianjenul urmarea indeaproape intamplarile din aceasta lume, s-a mirat foarte de inteligenta pe care o dobandisera oamenii si celelalte fapturi.

Intr-o buna zi, s-a gandit paianjenul, vor ajunge tot atat de inteligenti ca mine si-mi vor lua locul. Si-a facut rost de o plosca mica si a pornit sa stoarca si sa suga, cu ajutorul ei, toata inteligenta si toata stiinta fapturilor vii (in afara de el). A supt si instinctul, imaginatia, gandirea. Le-a bagat pe toate in plosca, a inchis-o bine si a legat-o strans la gura cu o bucata de sfoara.

Apoi a cautat un loc potrivit pentru a ascunde pretioasa comoara.

- In apa? In pamant? Nu, mai degraba acolo sus, in varful acestui copac urias.

Si-a trecut sfoara cu care legase plosca dupa gat si a inceput sa urce, tinand trunchiul copacului intre picioruse. Plosca era atat de grea insa incat se balabanea tot timpul, iar paianjenul se trezea din nou jos, pe pamant.

O data, de doua ori, de trei ori: paianjenul cadea mereu. Dar nu se lasa, cu toata durerea.

Deodata, din varful copacului, a pornit sa cante o turturica. Paianjenul, care stia limba pasarilor, a inteles ce-i spunea turturica:
- Ia plosca in spinare! Ia plosca in spinare!

Paianjenul s-a gandit: biata turturica are dreptate. Cu toate ca nu este decat o turturica, pe care am golit-o de inteligenta, are dreptate. Este mai inteligenta ca mine. Nu am nicio indoiala. Mi-e rusine de trufia mea, de parerea pe care o aveam despre mine si despre puterile mele.

Paianjenul a dat drumul plostii, care a cazut si s-a desfacut. Toata stiinta s-a raspandit in vazduh si s-a intors la celelalte fiinte.

Iar turturica i-a spus paianjenului, cantand, din varful copacului:

- Nu se afla in aceasta lume nimeni care sa nu stie nimic si nimeni care sa stie totul.

Intr-o cetate unde se invatau toate stiintele traia un tanar studios, insufletit de o dorinta arzatoare de a se desavarsi. Intr-o zi a aflat, ascultand vorbele unui calator, ca traia intr-un tinut indepartat un om fara pereche, inzestrat cu virtutile tuturor timpurilor. Desi era atat de invatat, omul muncea ca fierar, cum facusera si tatal sau, si tatal tatalui sau.

Indata ce a auzit vorbindu-se despre aceasta minune a stiintei, tanarul si-a luat sandalele si bocceaua si a pornit la drum. Dupa luni si luni de mers si de oboseala, a ajuns la cetatea fierarului, i s-a infatisat acestuia, i-a sarutat poala vesmantului si a asteptat cu umilinta. Fierarul, un barbat in varsta, l-a intrebat:
- Ce doresti?
- Sa invat stiinta, a raspuns tanarul.

Fierarul i-a intins atunci franghia de la foale si i-a spus sa traga. Tanarul a tras asa de franghie pana la apusul soarelui. A doua zi a facut la fel, si tot asa in zilele si in lunile urmatoare. A trudit asa vreme de un an, fara ca nimeni sa-i spuna o vorba.

Au trecut astfel cinci ani. Intr-o zi, tanarul i-a spus fierarului:
- Mestere…
Totul s-a oprit pe data in fierarie. Ceilalti lucratori pareau nelinistiti. In tacerea incremenita, fierarul l-a intrebat pe tanar:
- Ce doresti?
- Stiinta, mestere…
Fierarul a raspuns:
- Trage de franghie.

Au mai trecut cinci ani de truda in tacere. Nimeni nu scotea un cuvant. Daca un invatacel dorea sa-i spuna dascalului o intrebare, o scria pe un petec de hartie. Uneori, mesterul arunca hartia in foc, semn ca intrebarea nu facea doua parale. Alteori rasucea hartia si o baga in turban, iar a doua zi invatacelul gasea raspunsul scris cu litere de aur pe peretele chiliei.

Dupa zece ani, batranul fierar s-a apropiat de tragatorul de franghie si l-a atins pe umar. Cel care venise sa deprinda stiinta -si care deprinsese rabdarea- s-a oprit. Se simtea cuprins de o pofta de viata fara margini. Batranul l-a imbratisat si l-a lasat sa plece. Se spune chiar ca n-a rostit niciun cuvant.

Tanarul, care era acum un barbat in toata puterea, s-a intors acasa, la prieteni. Si a trait toata viata linistit si pe deplin impacat.

Un intelept indian avea reputatia ca prefera tacerea oricarui gen de invatatura. Locuitorii unui orasel l-au invitat, hotarati sa-i dezlege limba. Iar inteleptul a acceptat sa-i intalneasca.

In prima zi, pus in fata a o suta de ascultatori, inteleptul i-a intrebat:
- Stiti despre ce o sa va vorbesc?
- Nu, au raspuns ei.
- In cazul asta, n-o sa va spun nimic. Sunteti prea tolomaci. Nu vad despre ce as putea vorbi cu voi.
Si a plecat.

Ascultatorii, dezamagiti, au revenit a doua zi. Inteleptul i-a intrebat din nou:
- Stiti despre ce o sa va vorbesc?
- Da, au raspuns ei.
- Atunci nu am nimic sa va invat. La revedere.
Si iar a plecat.

Fara sa se recunoasca invinsi, ascultatorii au vorbit intre ei si a treia zi s-au intors, hotarati sa-l prinda in capcana pe adeptul tacerii.
Acesta i-a intrebat:
- Stiti despre ce o sa va vorbesc?
- Unii stiu, altii nu.
- In cazul asta, cei care stiu sa le spuna si celor care nu stiu.

Si inteleptul a plecat, pentru totdeauna.

Al doilea: Dragostea pentru frumusete in general

Al treilea: Dragostea pentru ceea ce este o persoana, nu pentru fizicul ei (faimoasa dragoste platonica)

Al patrulea: Iubirea pentru umanitate, pentru om in general

Al cincilea: Iubirea abstracta (pentru principii, idei, valori, creativitate)

Al saselea: Iubirea pentru bine (inteles ca BINELE in sine)

Oare vom fi vreodata capabili sa renuntam sa mai facem efortul de a arde focul, de a uda apa si de a colora trandafirii?

-Iata prima intrebare. Cate incarcaturi de nisip se pot face pe coastele Irlandei?
-Una singura, a spus omul, doar sa ai o caruta destul de incapatoare.

-Iata a doua intrebare, a spus mai-marele paznicilor.

-La cat ma pretuiesti?
-Douazeci si noua de arginti, a raspuns omul.
-Cum ai socotit?
-Domnul nostru Iisus Christos a fost vandut pe treizeci de arginti. Iar tu nu faci chiar atat.

Si acest raspuns, ca si primul, a fost socotit bun. Atunci mai-marele paznicilor a intrebat:
Iata si cea de-a treia intrebare. Fii cu bagare de seama.

-Cate stele sunt pe cer?
-Noua sute noua zeci si noua de mii noua sute nouazeci si noua, a raspuns pe data omul.
-De unde stii?
-Ei bine, daca nu ma crezi, urca acolo deseara si numara-le…

Adevaratul invatator nu este lipsit de simtaminte; dimpotriva. Numai ca stie sa si le stapaneasca, la nevoie.

La sfarsitul Evului Mediu, traia intr-o manastire japoneza un calugar batran care trezea in sufletele calugarilor tineri un soi de teama amestecata cu respect, pentru ca nimic nu parea sa-l tulbure. Desi spunea de cate ori avea prilejul ca emotiile nu sunt un lucru rau, atata vreme cat nu te lasi in voia lor, era mereu linistit si senin. Nu se supara, nu se speria, nu se ingrijora.
Intr-o dimineata de iarna, pe cand manastirea era inca invaluita in umbrele noptii, tinerii calugari s-au adunat in intuneric, fara sa scoata un sunet. Batranul calugar urma sa aduca ceasca de ceai rituala pana la altar. Cand a trecut pe langa ei, calugarii au tasnit racnind, ca niste stafii.

Calugarul si-a vazut de treaba, netulburat, fara sa sovaie, fara sa tresara. Ceva mai incolo se afla o masuta, pe care o stia. A pus cu grija ceasca de ceai pe masuta si a acoperit-o cu o bucata de matase, sa nu cada niciun fir de praf.

Apoi s-a sprijinit de perete si a scos un tipat cumplit de spaima.

Bine v-am regasit, continuam sirul povestirilor.

Acum, inainte de plecare, Adame, zi ce te-am invatat: “In viata sa mergi regulamentar…”

- Pe partea dreapta si sa fiu atent la intersectii, sa nu cumva sa ma pierd pe o strada laturalnica.

- Tine-te dupa tine insuti, Adame.

- La varsta copilariei sa ma joc,
la tinerete sa iubesc,
la maturitate sa cladesc.
Si toate astea sa le fac dupa mine insumi,
Dar pe partea dreapta.

- Pe toate astea sa le faci frumos.
Iar la batranete sa te apropii de Mine.
Ai inteles, Adame?

O sa treci prin multe.

Cam asta ar fi tot.
Vezi? A trai e foarte simplu.
Te obisnuiesti.

Acum, du-te si te joaca!

Puterea este arbitrara, indepartata si chiar ascunsa.

Un rege a chemat la el un intelept si i-a spus:
- Am auzit vorbindu-se despre un rege puternic, cinstit si modest. Puternic pare sa fie, pentru ca regatul sau este inconjurat de ocean si pazit de o flota nespus de numeroasa, inzestrata cu tunuri. Intre ocean si tarm se intinde o mlastina uriasa, strabatuta de o carare ingusta, pe care nu poate trece decat un singur om. Cararea este aparata de alte tunuri. Nu se poate patrunde in acel regat. Ceea ce nu pricep insa este de ce anumele regele ar fi cinstit si modest.
- Si ce vrei de la mine? a intrebat inteleptul.
- Vreau sa-mi aduci un portret al regelui. Un portret care sa-i semene. Se pare ca nu este o treaba usoara. Regele sta toata vremea ascuns dupa o perdea si niciunul din supusii sai nu l-a vazut vreodata.

Inteleptul a pornit la drum. Inainte de a ajunge la regele ascuns a hotarat sa-i cunoasca regatul si poporul. A dat peste un popor batjocoritor si mincinos. A inteles repede ca toti barbatii si toate femeile din regat erau niste mincinosi. Pretutindeni numai inselaciune, ticaloosie si batjocura fara mila.
Ca sa se incredinteze ca lucrurile stateau intr-adevar asa, inteleptul s-a bagat chiar el intr-o negustorie. A fost pacalit si si-a pierdut toti banii. A hotarat sa mearga la judecata, dar a vazut repede ca judecatorii erau corupti pana la sange. Si de aceasta data a fost inselat si a pierdut.
S-a gandit atunci sa mearga chiar la rege. A ajuns in sala de primire si s-a asezat langa perdeaua in spatele careia se afla regele.
- Peste ce popor domnesti oare? a strigat inteleptul. Este alcatuit doar din hoti si mincinosi. De la un capat la celalalt, n-am gasit in regatul tau niciun strop de adevar.
Si inteleptul a pornit sa istoriseasca tot ceea ce vazuse in regat.

Dincolo de perdea, regele s-a aplecat ca sa auda mai bine. Era nespus de mirat. Iar mai-marii ocarmuirii, care se aflau in incapere, erau suparati foarte.
Inteleptul si-a incheiat povestea zicand:
- Se spune ca regele este asemenea poporului sau si ca traieste in minciuna. Numai ca nu este adevarat, stiu prea bine.
Toti cei de fata si-au tinut respiratia. Apoi au auzit aceste vorbe iesind din gura inteleptului:
- Stiu de ce te ascunzi dupa perdea. Nu ca sa nu fi vazut. Ci pentru ca esti cinstit si-ti place adevarul. Si pentru ca n-ai putea suferi sa dai cu ochii de acest popor care se afla in jurul tau.

S-a lasat tacerea. Regele mirat a tras perdeaua si s-a aratat.
Inteleptul s-a grabit sa-i faca portretul, apoi s-a intors la primul rege.

Grinzile de apa sunt gata. Sa-mi trimita de indata o sfoara de fum din pipa lui, sa le leg. I le voi trimite fara intarziere.

Iar mai-marele duhurilor si-a dat fata dupa testoasa.

- Am sa vand Cartea adevarului cu o suta de galbeni, iar unii vor spune: Nu e mult.

- Iar eu, spune celalalt, voi darui cheia care va usura intelegerea ei, iar unii n-o vor primi, desi o voi da degeaba.