Un pustnic, al carui spirit dobandise, prin singuratate si pocainta, puteri fara margini, se ruga cu bratele intinse si palmele deschise catre cer, in inima desertului, unde isi petrecea zilele.
Un vultur, trecand in zbor pe deasupra desertului, a scapat din gheare un soricel, care a cazut in palma pustnicului. Acesta s-a uitat indelung la soricel, cu o bucurie nevinovata. Soricelul a inceput sa alerge fara teama pe bratele, pe umerii si chiar pe capul pustnicului, care-si spunea:
- Iata o faptura vie pe care cerul mi-o trimite ca sa ma insoteasca. Am sa incerc sa talmacesc dorinta cerului. Cum sunt prea batran ca sa ma insor, faptura care mi-a picat in palma trebuie sa-mi fie fiica. Iata, nu mi-a fost dat sa am copii, si nu se afla pe lume pacat mai mare, dupa cum imi arata cerul. Soricelul are sa fie fiica mea.
Adunandu-si toate puterile mintii, pustnicul a rostit vorbele pe care le stia si la care nimic nu se putea impotrivi, iar soricelul s-a preschimbat intr-o preafrumoasa copila, care i-a sarutat picioarele si i-a spus pe data “tata”.

Fata s-a apucat de indata sa-si slujeasca parintele. Batranul se bucura vazand-o cum alearga de colo colo, aducand apa si lemne de foc, alungand mustele neobrazate si asezandu-se uneori pe jos ca sa-l pieptene ori sa-i taie unghiile.

Asa au trecut doi ani. Vazand cum chipul copilei se umbreste, pustnicul a inteles ca venise vremea sa-i gaseasca un sot. Dar cum fata era nascuta dintr-o vraja si trimisa de ceruri, ii trebuia un sot pe masura. Pustnicul a cugetat si i-a spus:
- A venit vremea sa te mariti.
Fetei ii straluceau ochii de bucuroasa ce era.
- Pe cine sa-ti dau drept sot? Pe soare? Vrei sa te mariti cu soarele?

Fata a ridicat privirile spre soare, si-a pus mana la ochi si s-a strambat…
- Soarele e departe, arde prea tare si se ascunde noaptea. Nu, vreau un sot mai puternic decat soarele!
- Mai puternic decat soarele? a intrebat pustnicul, pus pe ganduri. Vrei sa te marit cu norul? Norul ascunde soarele, se stie.
- Norul, a spus fata strambandu-se iara, este cenusiu, rece si umed. Uneori, furtuna il sfasie, iar el bombane si da fiori. Nu, imi doresc un sot mai puternic decat norul.
- Nu vad pe altcineva in afara de vant, a spus batranul, pentru ca vantul risipeste norii si ii duce departe. Vrei sa te insotesti cu vantul?
- Nu, a spus copila, nu-mi place vantul. E salbatic si nerusinat. Uneori se manie prea tare. E mincinos si fara astampar. Vreau un sot mai puternic decat vantul.
- Atunci muntele, a spus pustnicul. Da, muntele este mai puternic decat vantul, pentru ca-l poate opri. Am sa te marit cu muntele!

Fata s-a aratat nemultumita si i-a spus parintelui sau:
- Muntele este prea mare si greoi. E trist. Cred ca e si cam natarau. Imi doresc un sot care sa ma inteleaga, cu care sa pot rade si calatori. Vreau un sot mai puternic decat muntele.

De aceasta data, desi a cugetat indelung, pustnicul nu a putut gasi raspunsul. Destul de rusinat, s-a asternut pe drum, ca sa se duca la un alt pustnic care traia ca si el in pustiu si caruia i-a povestit totul.
- Cred ca nu se afla pe lume decat un singur lucru mai puternic decat muntele, i-a spus celalalt pustnic, dupa ce s-a gandit multa vreme.
- Care este acela? Raspunde-mi, rogu-te.
- Soarecele, i-a raspuns pustnicul, pentru ca-si poate sapa salasul dedesubtul muntelui, fara sa pateasca nimic.

Pustnicul s-a intors la locul lui. Se lasase intunericul. Copila adormise cu surasul pe buze, mangaiata de razele lunii, care o faceau inca si mai frumoasa. Pustnicul a privit-o o clipa, apoi s-a asezat sa mediteze, si-a adunat toate puterile mintii si a rostit vorbele cuvenite.

Fata s-a prefacut, in timp ce dormea, intr-un soricel cenusiu, care a inceput sa alerge pe nisip si pe stanci. A doua zi isi gasise un barbatus. Cei doi si-au dus viata lor de soricei in apropierea pustnicului, care i-a vazut inmultindu-se si le-a vazut puii si ghearele vulturilor…

 (Sursa poza: Flickr, Dr. Hemmert)

Si s-a inecat, fiindca nu stia sa inoate…

Un invatacel, care dorea sa-si intalneasca invatatorul si sa-i vorbeasca, s-a dus la el acasa si a batut la usa.
- Cine-i acolo? a intrebat invatatorul.
- Rinzo.
- Pleaca! a strigat cu asprime invatatorul.
A adaugat chiar si niste vorbe murdare.
Rinzo s-a indepartat fara sa inteleaga nimic si s-a intors dupa cateva ceasuri si a batut din nou la usa, dar mai sfios.
- Cine-i acolo? a intrebat invatatorul.

- Rinzo…
- Pleaca!
Invatatorul a mai rostit cateva vorbe urate, pline de dispret.
Rinzo a plecat, zapacit si indurerat. A doua zi de dimineata, cu ochii umflat, cu inima indoita, s-a dus pentru a treia oara acasa la invatator si a batut la usa.
- Cine-i acolo?
- Nimeni… a raspuns incet invatacelul.
- Ah, tu esti, Rinzo! a facut atunci invatatorul. Haide, intra, usa e deschisa!