In “Minunile Sfantului Baudolino”, Umberto Eco povesteste urmatoarea istorie care, spune el, s-ar fi petrecut in oraselul lui natal, din nordul Italiei.

La douazeci de ani, Salvatore paraseste acest orasel in care nu se intampla niciodata nimic si pleaca in Australia, unde traieste patruzeci de ani. La saizeci de ani, dupa o viata de om, se intoarce, cu trenul, la locul sau de bastina. In timp ce se apropie de gara, Salvatore se intreaba, nu fara emotii, daca-si va regasi prietenii de altadata, daca va fi recunoscut, daca va fi rugat sa-si povesteasca aventurile. Dar fata aceea care…? Dar bacanul din coltul strazii?… Si asa mai departe.

Trenul se opreste in gara cea mica, Salvatore coboara si, la oarece distanta, vede un omulet garbovit, un lucrator de la calea ferata. In ciuda siluetei garbovite si a obrazului brazdat de riduri, Salvatore il recunoaste: e fostul lui coleg de clasa – Giovanni!

Salvatore ii face semn cu mana, se apropie tulburat, isi arata chipul cu o mana tremuranda, vrand parca sa-i spuna: “Uite, eu sunt!”. Giovanni isi ridica ochii, il priveste o clipa, deloc surprins, apoi il saluta inclinand usor capul si ii spune:

- Buna, Salvatore! Ce faci, pleci din oras?

Dar, uneori, tocmai din frica de a nu scapa esentialul nu te alegi cu nimic. Pupila se dilata ca la pisici in intuneric si privesti obiectele fara sa le mai vezi.

Poate ca adevarurile mari sunt uneori atat de aproape, incat doar de aceea nu le observam fiindca le cautam. Ar trebui numai sa deschidem ochii si sa privim.

(Octavian Paler, Caminante)